La prima vedere, anul 1925 nu pare a fi unul foarte important în istoria rugbyului românesc. Naționala, de pildă, nu a disputat niciun meci în acest an, deși în 1924 participase, precum se știe, la Jocurile Olimpice de la Paris, unde obținuse locul 3 (din trei echipe) și, implicit, medalia de bronz, prima din istoria participărilor noastre la această competiție. Cu toate acestea, meciurile internaționale de rugby nu au lipsit în 1925. În acestea au fost implicate echipe bucureștene de club. Merită aici menționate confruntările din aprilie 1925 ale Stadiului Român cu Vulturii Albi din Polonia la București (scor 14-0, în prezența viitorului Rege Carol al II-lea) și Tennis Club cu austriecii de la Wiener Amateures Sportverien la Viena (victorii cu 14-0 și 18-10). Li se adăugau, în iunie 1925, vizita echipei Sportul Studențesc în Polonia (victorii cu Vulturii Albi, 22-0 și o selecționată a Varșoviei, 18-0), plus meciurile Tennis Clubului și ale Avântului Sportiv cu austriecii de la Wiener Amateures Sportverien la București (victorii cu 15-3, respectiv 6-3). Confruntările menționate făceau parte dintr-o strategie clară, urmărind popularizarea rugbyului la nivelul Europei Centrale, unde reprezentanții sportului cu balonul oval de la noi au avut un rol esențial (voi reveni asupra problematicii într-unul dintre articolele viitoare).
Totuși, anul 1925 constituie un reper fundamental pentru rugbyul din țara noastră datorită unui fapt cu semnificație absolut aparte: apariția primei echipe de rugby din România în provincie. Importanța acestui moment este cu totul și cu totul deosebită, întrucât reprezenta atingerea unui stadiu superior de dezvoltare a acestui sport în România, care începea să nu se mai limiteze, ca fenomen, doar la nivelul capitalei București. În ciuda acestui fapt, Bucureștiul a deținut monopolul total asupra rugbyului de la noi până după al Doilea Război Mondial, cu toate că au apărut în timp și alte echipe în provincie (cel mai cunoscută fiind IAR Brașov, înființată în 1935).
Așadar, prima echipa de rugby din provincie din România a fost Athletic Club Jiul din Lupeni. Apariția sa a fost cumva pregătită, prin mai multe căi, toate legate de popularizarea rugbyului la noi în acea perioadă. Pe de o parte, a fost vorba despre diversele meciuri demonstrative ale echipelor bucureștene în provincie. Astfel, la 1924, de exemplu, au avut loc diverse asemenea partide, cum au fost cele de la Târgoviște, Călărași (unde au jucat Stadiul Român și Rubgy Club București) și, mai ales, de la Craiova (pe terenul din parcul Bibescu, unde Stadiul Român, condus de internaționalii Nicolae Mărăscu, Mircea și Eugen Gogu Sfetescu, învingea o „combinată” cu 46-12, în prezența unui public „selectic și numeros”). Pe de altă parte, a fost vorba despre spațiile extinse acordate rugybului în presa sportivă și generalistă de la noi, popularizându-se și familiarizându-se, deopotrivă, cititorii cu acest sport. Ele apăruseră atât înainte cât și după nașterea Gazetei Sporturilor la 1924 (primul număr la 14 septembrie). Așa, de pildă, legendarul promotor al rugbyului de la noi, Grigore Caracostea, în calitate sa de redactor la Ecoul Sportiv (ziar de sport apărut la noi între 1921 și 1924), își tăiase partea leului, publicând numeroase articole asupra sportului cu balonul oval de la noi și de aiurea în paginile acestei publicații.
Informații privind tentativele de inființarea unor echipe de rugby în provincie au fost vehiculate încă din 1924. Astfel, s-a încercat, fără succes însă, formarea unor echipe la Călărași și Craiova, ca urmare a meciurilor demonstrative menționate mai sus. Dar ceea ce nu s-a putut realiza în aceste localități, s-a reușit în Valea Jiului.
Rolul cel mai important în apariția Athletic Club Jiul din Lupeni l-a avut inginerul Ionel Bujoiu. Un mare iubitor de rugby, dar în același timp o personalitate influentă în epocă, ajuns mai târziu ministru (în trei rânduri, 1937 și de două ori în 1939), Bușoiu (1894-1956), în calitatea lui de director al Minelor din zona (era vorba despre Societatea „Petroșani”), îl angajase ca inginer (în practică) pe rugbyistul bucureștean Grigore Socolescu la Lupeni. Socolescu nu era un nou venit, la acea oră, în rugbyul autohton, în 1925 fiind înaintaș la echipa bucureșteană Tennis Club. Grigore era fratele mult mai cunoscutului Mircea Socolescu (1902-1993), jucător de echipă națională, dar și viitor membru al Academiei Române (datorită contribuțiilor sale în domeniu geofizicii). Grigore Socolescu, ca mai pasionații de sport din epocă, a fost un sportiv polivalent. De pildă, împreună cu fratele lui a făcut parte din echipa de bob 5 persoane a României, participantă la cea de a doua ediție a Jocurilor Olimpice de la Saint Moritz (1928), unde a ocupat un onorabil loc 7. În echipa de bob Grigore fusese pilot, iar Mircea frânar.
Pasiunea comună a lui Bujoiu și Socolescu pentru sportul cu balonul oval, va face ca ultimul să încropească o echipa de rugby la Lupeni. În consecință, la 4 octombrie 1925, într-o zi de duminică, de la ora 16,30, Jiul Lupeni a disputat primul meci la București în compania echipei Tennis Club Român. Tennis Club Român era o echipa redutabilă, la acea oră, cu toate că ultimul titlu, înaintea aceastei confruntări, îl câștigase în 1923. Avea în componență inclusiv o serie de internaționali români care participaseră la Jocurile Olimpice de la Paris, cu un an mai devreme.
Importanța acestui meci reiese și din faptul că a ocupat, ca știre, prima pagină din Gazeta Sporturilor, care îl considera: „evenimentul cel mai important din existența rugbyului românesc”. Această afirmație era justificată, în paginile aceluiași ziar, în felul următor: „După 12 ani de sforțări repetate (n.n. 12 ani de la primul meci de rugby din Romania, la 8/21 septembrie 1913), după numeroase matchuri de propagandă în diferite orașe ale țării, după numeroase bucurii și deziluzii, ne este dat, în fine să aplaudăm mâine pe primii și cei mai prețioși adepți ai sportului oval din provincie”. Prin urmare, Gazeta Sporturilor considera momentul drept „victoria deplină a sportului cu balonul oval în România”, victorie adusă de „viguroșii mineri din Valea Jiului”, aducând totodată un omagiu tuturor celor care „au pus umărul la urnirea colosalului bloc reprezentând introducerea și dezvoltarea rugbyului în România, toți cei ce ani de zile au îndrăznit să spere că o dată și o dată superbul joc va fi practicat și pe alte terenuri decât cele ale Capitalei”.
În Gazeta Sporturilor se preciza faptul că Socolescu închegase echipa în august 1925 și, în două luni, prin antrenamente intense, o adusese la un nivel acceptabil. Aceasta însemna nivelul unui echipe de categoria a doua, la acea vreme campionatul de rugby autohton desfășurându-se pe trei categorii valorice, angrenând doar echipe bucureștene. Astfel, minerii învățaseră destul de repede jocul de pase, cele mai mari probleme avându-le însă cu deprinderea placajelor la picioare.
Meciul din 4 octombrie 1925 a fost programat ca fiind meciul vedetă, ultimul dintr-un ciclu de 7 partide consecutive jucate pe cele două terenuri „de la șosea”, care cuprindeau dispute între echipele bucureștene ale vremii, angrenate în diversele categorii ale campionatului autohton de rugby (nivelurile I, II, III). Meciurile au fost programate să înceapă la ora 9 și să se sfârșească în jurul orei 18,30 (peste 9 ore de rugby în continuu!). În realitate, s-au jucat doar 6 meciuri, întrucât disputa Sportul Studențesc III – Avântul Sportiv III n-a mai avut loc, deoarece amebele echipe nu s-au prezenta la timp pentru partidă.
Echipa minerilor din Lupeni a fost compusă din Inte, Blasco, Milic, Leonard, Cutec, Novac, Cristea, Toth, Mende, Scheneider, Savu, Zumdec, Socolescu (căpitan), Vitosinsky, Marcus plus rezervele Castral, Sekel și Mihuț. De partea celalată, Tennis Club a aliniat următoarea formație: Păunescu, Vidrașcu, Balș, Dragu, Jipescu, Cristodulo, Aritonovici, Sterian, Marian, Șt. Cantacuzino, Ganciu, Măldărăscu, Albescu și Doicescu.
Partida s-a încheiat cu victoria Tennis Club Român cu scorul de 11-6 (5-0), Tennis căutând „să facă un joc cât mai clar, așa cum se cuvine, într-o atare ocaziune”. În cronica meciului, apărută în Gazeta Sporturilor, se aprecia prestația echipei din Lupeni ca reprezentând un excelent debut, subliniindu-se că nivelul echipei era peste cel al echipei vieneze Amateures, ce se confruntase cu Tennis Club cu câteva luni înainte. Această situație se datora împrejurării în care rugbiștii din Lupeni practicaseră fotbalul înainte și astfel posedau un bun joc de picior, deși erau o echipă de talie mică. Totodată, în pofida eforturile lui Grigore Socolescu, Jiul Lupeni se descurca cu dificultate la nivelul liniei de trei sferturi, având tendința, ca orice echipă începătoare, de a juca închis. Se aprecia însă forța grămezii, deoarece echipa dispunea de „forțe vânjoase și pline de curaj”. Gazeta Sporturilor, concluzionând pe marginea acestui meci istoric, îndemna diversele cluburi din Ardeal să urmeze exemplul de la Lupeni și să-și formeze echipe de rugby, inclusiv apelând la ajutorul unor echipe bucureștene (ce urmau să se furnizeze, într-o primă fază, jucători). Se considera partida ca fiind un semn al „reînviorării” rugbyului autohton, ce asigura „împlântarea sa definitivă” în țară.
În toată această poveste, meritul lui Grigore Socolescu în consituirea primei echipe de rugby din România din provincie a fost fundamental, aceasta fiind, cu alte cuvinte, omul potrivit, la locul potrivit. Socolescu n-a fost nici primul, nici ultimul rugbist bucureștean în epocă, care din motive obiective a fost nevoit să se mute în provincie. La fel s-a întâmplat și cu internaționalul Eugen Gogu Sfetescu, tot în 1925, nevoit să se mute la Constanța. Însă, Socolescu a reușit să închege primul o echipă de rugby, acolo unde soarta l-a dus. Exemplul său părea să fie urmat curând de jucătorul Gheorghe Moarcăș de la Stadiul Român: mutat la Bușteni acesta înființează o echipă de rugby în localitate, conform Gazetei Sporturilor din 10 octombrie 1925.
Jiul Lupeni nu și-a continuat existența însă mult timp, după meciul pomenit, dar a constituit sămânța căzută pe un sol fertil jocului de rugby în acea zonă. Întoarcerea lui Grigore Socolescu la București a însemnat și sfârșitul echipei. Dar, în perioada celui de al Doilea Război Mondial, nu întâmplător tot la Lupeni se va forma o nouă echipă (Minerul) la 1942. Această echipă va participa la Cupa Ionel Bujoiu (categoria Promoție, în cadrul campionatul național de Rugby), alături de alte 4 echipe (Jiul Petroșani, AS Politehnica București, Rogifer București și CFR București), disputându-și o parte din meciuri pe terenul propriu din Lupeni. Performanțele Minerului Lupeni, în acea perioadă au fost câștigarea Cupei Bujoiu în 1943 (după o finală câștigată cu Politehnica, scor 33-0, însă Politehnica nu a putut alinia decât o echipă formată din 12 jucători, victorie, care, în mod automat, a însemnat promovarea în eșalonul de elită a rugbyului românesc, de la acea oră, Categoria Onoare) și, mai ales, disputarea finalei „Cupei Eroi lt. Ion Irimia și sublt. C. Popescu” (doi rugbiști eroi decedați în timpul celei de a doua conflagrații mondiale), pe stadionul Giulești, pierdută însă în fața redutabilei Viforului Dacia București, cu scorul de 30-8 (8-8). Interesul deosebit al locuitorilor orașului Lupeni pentru rugby s-a dovedit, de exemplu, la o partidă amicală, între Minerul din localitate și Tennis Club din 13 iunie 1943, ocazie cu care Minerului i s-a înmânat Cupa Bujoiu. Conform Gazetei Sportuilor din 17 iunie 1943, la acest meci au asistat 10.000 de spectatori, partida încheindu-se cu scorul de 0-0. Minerul Lupeni va ființa și în perioada comunistă, reușind să evolueze în primul eșalon rugbistic al țării și devenind vicecampioană în 1994. Formația din Lupeni s-a desființat, din păcate, în 2007.
În concluzie, se observă faptul că existența echipei de rugby Jiul Lupeni a fost totuși una efemeră, însă apariției ei constituie o bornă de neșters din istoria rugbyului nostru, confirmând o dată în plus, tradiția sportului cu balonul oval în Valea Jiului. Or, această tradiție se „încăpățânează” să nu moară azi prin actuala echipa Știința Petroșani și, mai ales, datorită unor oameni din Vale, cu o pasiune absolut remarcabilă pentru rugby, care țin această echipă încă în viață. Rugbyul, într-o țară, trăiește nu doar prin națională și echipele mari, ci și prin echipe mărunte și chiar efemere și prin oameni dedicați, menținându-se astfel viu un spirit care se hrănește, de cele mai multe ori, din păcate, la noi, doar prin pasiune.