Henry Manu (foto, dreapta) inaintea meciului cu Franta B, 1927
M-am simțit cumva incomplet, când, acum câteva luni, am scris un material la împlinirea a 80 de ani de la decesul prematur al lui Nicolae Mărăscu, căpitanul echipei naționale de rugby a României la Jocurile Olimpice de la Paris (1924). Cauza acestei stări se datora faptului că știam că nu doar Mărăscu intrase prea devreme în eternitate în perioada interbelică, ci și alți rugbiști exponențiali din țara noastră. Toți merită o atenție aparte, datorită contribuției lor exemplare la dezvoltarea rugbyului nostru, astăzi numele lor nespunând, din nefericire, mare lucru. Gheorghe Țicleanu, Mircea Racoviță și, mai ales, Henry Manu se numără printre aceste figuri legendare. Ultimul dintre ei se conturează, alături de Grigore Caracostea sau Nicolae Mărăscu, ca fiind unul dintre vârfurile icebergului rugby care spărsese obișnuințele vremurilor, impunând pe harta sportului românesc, dar, mai ales, în atenția opiniei publice de la noi, sportul cu balonul oval. Despre Henry Manu s-a mai scris la noi, însă situația lui este similară cu cea a lui Mărăscu: deși sunt subliniate reperele fundamentale ale activităților sale, inclusiv siteul FRR dar și alte siteuri precizează greșit data nașterii, precum și a decesului (1896 și nu 1899; 1931 și nu 1940), cu toate că i se sublinează, pe bună dreptate, o parte dintre merite. Într-un sens larg, cred că a fost și prima vedeta din rugbyul nostru: charismă, pasiune, corp atletic, figură angelică, admiratori.
Astfel, m-am decis să scormonesc și să aflu cât mai multe despre decesul lui, ca o completare și corectură firescă în reconstituirea traseului existenței sale. Este o datorie de onoare, ce ne revine la împlinirea a 100 de ani de la primul meci interțări disputat de Naționala noastră și la 95 de ani de la participarea la Jocurile Olimpice de la Paris. Henry Manu a fost nu doar unul dintre componenții echipei României la primul meci interțări (1919), ci și, probabil, unul dintre cei mai cunoscuți rugbiști români în țară și străinătate în acea vreme. Mai mult, se spune că Manu a fost cel mai mare rugbist din România interbelică. Și cum orice scriitură istorică este un fel specific de muncă de detectiv (ținând cont de necesitatea implicită a documentării), aventura nu s-a oprit aici. În colaborare cu bunul meu prieten Ioan Schiau, care locuiește în Elveția, am reușit să-i identificăm locul în care a fost îngropat, aceasta putând deveni, pe viitor, un loc de pelerinaj pentru toți cei care iubesc rugbyul nostru, aflați, întâmplător sau nu, prin Țara Cantoanelor. Dar despre acest lucru voi vorbi mai la sfârșitul acestui material.
Manu face parte din prima generație de rugbiști români, care au deprins dragostea față de acest sport înainte de Primul Război Mondial, sămânând-o ulterior printre conaționalii noștri. Profesor în ale rugbyului i-a fost Grigore Caracostea. S-a născut la 1896, debutând în prima echipa a Tennis Clubului Român la doar 17 ani, în 1913. De meserie era „comerciant”. Datorită talentului și seriozității sale („înaintaș în linia a treia”, cu o greutate de 84 kg și aproape 1,95 înălțime) face carieră și în Franța unde în prima echipă a Racing Club Paris ajungea în 1920 în finala campionatului francez. În țară, câștigă cu Tennis Clubul de trei ori titlul de campion, reușind, precum spunea Grigore Caracostea, „ca la fiecare match să marcheze de la 2 până la 3 încercări”. A fost component al Echipei Naționale, deși numărul de meciuri disputate a fost redus (doar 4), într-o vreme când confruntările interțări erau o raritate. Deși anunțat ca și conducător al Echipei Naționale a României la Jocurile Olimpice de la Paris în 1924, n-a reușit să ajungă în capitala Franței pentru a juca efectiv, echipa fiind condusă de Nicolae Mărăscu. A făcut de toate în rugbyul nostru: jucător, antrenor, arbitru, a format caractere și a perfectat meciuri internaționale (de pildă, confruntările din 1925 dintre România și Armata Franceză i se datorează). A fost și căpitan al echipei naționale.
Doi prieteni, doua legende: Nicolae Marascu si Henry Manu (1924)
Ca mai toți rugbiștii din acea perioadă a fost un sportsman, adică un om dedicat nu doar unui singur sport, în care a excelat (rugby). Pasionat de automobilism, participă la diverse curse stabilind recorduri după recorduri (de pildă, în 1925 a stabilit recordul parcurgerii doar cu mașina a drumului Paris-București și retur).
Bolnav de tuberculoză, a decedat în Elveția, într-un sanatoriu, unde se afla în căutarea unui tratament, în ianuarie 1931 la doar 34 de ani. La vremea aceea, mulți își legau speranțele unei ameliorări a evoluției tuberculozei de clima din Elveția.
Gazeta Sporturilor anunța decesul său pe 29 ianuarie 1931, considerând că vestea îndolia întreaga mișcare sportivă din România, golul căscat prin plecarea lui Manu urmând să fie resimțit multă vreme. Portretul ce i se schița în Gazeta Sporturilor condensa așadar, ceea ce Manu reprezentase: „Un om tăiat dintr-o bucată, un suflet bun de sportiv în adevăratul sens la cuvântului și mai presus de toate un gentleman. (…) Cu Henry Manu dispare o figură proeminentă a sportului românesc într-o vreme când valorile sunt atât de rare și când lipsa lor se încrustează adânc în activitatea de toate zilele”. Câteva zile mai târziu, legendarul Grigore Caracostea, conducătorul rugbyului românesc, îi aducea un emoționat omagiu, menit să puncteze esența superioară a sportivului, rugbistului și, mai ales, a omului Henry Manu: „A murit Manu. S-a stins unul dintre ai noștri, vânjos, atlet, iubitor de luptă, îndrăzneț și corect. (…). Bărbat de o corectitudine și lealitate desăvârșită, el avea numai prieteni printre noi. Un camarad de al lui, un prieten mai mare care i-a fost și profesor de rugby îi aduce, pe marginea mormântului, toată iubirea, toată pioasa amintire a sportivilor din țară”.
Ca o ultimă formulă de omagiere a personalității sale, Comisia Centrală de Rugby decidea ca toate meciurile programate Duminică, 29 martie 1931 (categoriile Onoare, Promoție, a II-a, a III-a și juniori), să fie oprite timp de un minut, la prima greșeală, în memoria lui Henry Manu. Cred că, din acest punct de vedere, a fost pentru prima dată când pe terenurile noastre de rugby s-a aplicat regula momentului de reculegere în memoria unei personalități dispărute. Relevant este și faptul că acest minut de reculegere nu s-a păstrat la începutul partidelor, ci la „prima greșeală” de joc. Și aceasta spune multe despre prețuirea de care s-a bucurat Manu în rugbyul și sportul românesc al vremii.
Alături de Horia Ungur, Ion Schiau este unul dintre bunii prietenii pe care mi i-am făcut prin intermediul rugbyului. Nu ne-am văzut niciodată, conversăm pe Facebook și, uneori, la telefon. Ioan Schiau viețuiește de ani buni în Elveția, de unde încearcă, în limita puterilor sale, să ajute rugbyul nostru, aflat în moment de cumpănă. Știind că Henry Manu murise în Elveția în 1931 l-am rugat să încerce să identifice mormântul marelui nostru rugbist. A luat-o ca o „misiune”, precum mi-a mărturisit, înțelegând importanța acestui fapt, care ar trebui înțeles de cât mai mulți iubitori ai rugbyul românesc: puterea tradiției noastre în rugby, de unde periodic putem să ne extragem seva cu energie și, mai ales, speranță. Și astfel, bunul meu prieten a reușit în „misiunea” sa: Henry Manu a fost înhumat la 28 ianuarie 1931 în mormântul PR238 din cimitirul St. Martin, din localitatea Vevey, Elveția.
Foto: inregistrarea locului inhumarii lui Henry Manu in Elvetia – document gasit de Ion Schiau
Departe de tara, departe de cei dragi, departe de camarazii lui din rugby, dar mereu în memoria tuturor iubitorilor de sport de la noi, din epocă. De aceea, azi îi aduc un modest omagiu, readucându-l în atenția iubitorilor rugbyului românesc. Știindu-l bolnav și departe de casă, Grigore Caracoastea se gândea la Henry Manu, rezumând fragilitatea ființei umane și, mai ales, faptul că uneori moartea, pe lângă situația în care pe aproape toți ne prinde într-o stare de improvizație (precum zicea Vladimir Jankelevitch), adeseori răpește uneori, prea devreme, nemiloasă, pe cei mai buni dintre noi: „Allez Henry!… strigătul nostru de îmbărbătare îl aruncam cu gândul, până în munții Leysenului (n.n. unde se afla la tratament)… Dar totul a fost zadarnic și un fior de revoltătoare neputință ne cuprinde când ne gândim la bradul ce s-a rostogolit”. Rostologindu-se din viață la o vârstă tânără, Henry Manu a intrat, la fel ca Mărăscu peste 7 ani, doar în legendă.