Despre numarul spectatorilor in rugbyul nostru, ieri si azi


O afirmație a unui bun prieten de la Club16, dezamăgit ca mulți dintre noi, asupra ultimelor evoluții din rugbyul autohton, cum că din anumite puncte de vedere situația sportului cu balonul oval din România ar fi la nivelul celei din perioada interbelică, m-a făcut să mă gândesc cu multă seriozitate în legătură cu această posibilă comparație. Desigur, se pot stabili diverși parametri, pe baza cărora să încercăm o asemenea comparație, de la numărul de jucători legitimați și numărul de echipe până la frecvența meciurilor interne și internaționale în care am fost și suntem angrenați. Dar nu aceste criterii le voi avea în vedere (deși sunt foarte importante) pentru materialul de față, ci unul mult mai simplu și, în opinia mea, mult mai relevant: audiența rugbyului la nivel de echipă reprezentativă. M-a dezamăgit profund să văd că la ultimele meciuri test ale naționalei disputate toamna trecută, pe un stadion ce aduce într-adevăr a perioadă interbelică, au fost prezenți în jur de 500 de spectatori per partidă. Numărul redus al acestora nu este o întâmplare dacă avem în vedere, de pildă, audiența, inclusiv în provincie, a meciurilor naționalei de anul trecut din Rugby Europe Championship când nu cred c-am avut, în cele trei meciuri disputate acasă, o medie de mai mult de 1000-1500 de spectatori pe meci (noroc cu meciul de la Buzău împotriva Belgiei). Asta în condițiile în care promovarea meciurilor (inclusiv de Federație) a fost aproape nulă. În plus, confruntarea dintre Timișoara și Clermont din decembrie a făcut ca din 800 de spectatori, 500 să fie francezi, veniți ca să-și susțină echipa, situație de-a dreptul hazlie ca eveniment, dar dramatică în realitate.
Prin urmare, întrebarea la care încerc să răspund în rândurile care urmează este următoarea: care a fost audiența la meciurile de pe teren propriu ale echipei naționale de rugby a României în perioada interbelică. Din capul locului trebuie spuse două chestiuni:
1. numărul acestor partide a fost unul foarte redus în comparație cu ceea ce astăzi se întâmplă, fenomen general la nivelul rugbyului mondial și nu propriu doar României;
2. meciurile echipei naționale au avut loc numai în București, fapt datorat monopolului aproape total al Capitalei asupra acestui sport, la noi, în acea vreme (materializat, în provincie, sub forme de echipe doar la Lupeni și, mai ales, la Brașov).
Astfel, până inclusiv în 1940, România a disputat pe teren propriu doar 4 partide inter-țări, prima abia în 1937, cu toate că istoria echipei naționale începea în 1919, cuprinzând în total 15 meciuri. Pe lângă acestea mai trebuie adăugată o dispută la București cu o selecționată a Armatei Franceze în 1926.
Meciul echipei României, disputat pe teren propriu, cu cea mai mare afluență de spectatori în perioada interbelică, a fost cel împotriva selecționatei Armatei Franceze din 9 mai 1926. Meciul a fost organizat cu ocazia inaugurarii stadionului ANEF, la partidă asistând însuși regele Ferdinand. Conform Gazetei Sporturilor, au fost prezenți circa 15000 de spectatori, un număr absolut remarcabil pentru acele vremuri, care nu cred c-a mai fost atins la un meci de rugby în România din anii 90 ai secolului XX. Echipa franceză era una solidă fiind întărită cu 4 internaționali ce disputaseră, în acel an, meciuri în Turneul celor 5 națiuni. Conform Gazetei Sporturilor evenimentul a constituit „triumful sportului în România”:„ Cine s-ar fi gândit acum zece ani că la un match de rugby vor asista cinsprezecemii de spectatori în frunte cu șeful statului și numeroși reprezentanți ai specialității?”. Se sublinia meritul selecționatei Armatei Franceze în acest succes istoric: „Și ca în toate momentele decisive ale activității politice, culturale și sociale românești, Franța și-a păstrat și de astădată marele său rol istoric și ne-a patronat în clipa victoriei definitive a marii cauze sportive”. Un alt aspect mai trebuie remarcat și anume acela că audiența absolut remarcabilă la acest meci s-a realizat în condițiile în care evenimentul nu a fost unul gratuit, ci intrarea s-a făcut pe baza biletelor. Meciul, din acest punct de vedere, a constituit și un real succes financiar, încasările ridicându-se la suma de 700.000 lei. În cadrul turneului, pe lângă meciul cu echipa României, câștigat cu scorul de 35-3, selecționata Armatei Franceze a dispus, într-o altă confruntare, de selecționata Armatei Române (42-6). Un alt aspect care merită reliefat ar fi acela că asistența la meciul de rugby dintre României și selecționata Armatei Franceze a fost, probabil, cea mai mare la un joc sportiv în care o reprezentativa națională țării noastre fusese angrenată în epocă. Din acest punct de vedere, a fost, în perioada interbelică, printre puținele dăți, când rugbyul a bătut la număr de spectatori fotbalul. În deceniul urmator însă lucrurile se vor schimba în mod total, la unele meciuri ale echipei naționale de fotbal a României asistând chiar și 40000 de spectatori (cu Iugoslavia în 1936 sau Anglia în 1939). Fotbalul astfel se impuse, în câțiva ani, ca fiind sportul cel mai popular în România vremii.
Primul meci internațional al naționalei de rugby a României disputat pe teren propriu a fost cel cu Italia din 25 aprilie 1937, încheiat cu scorul de 0-0. Conform Gazetei Sporturilor au fost prezenți 8000 de spectatori, audiență mult redusă față de așteptările organizatorilor, care mizaseră pe o prezență cel puțin dublă, ținând cont de faptul că era prima partidă interțări organizată în țara noastră. Realitatea Ilustrată vorbea însă de o prezență de 5000 de spectatori. Încercând să explice situația, A. Noi, în Gazeta Sporturilor, considera că pe lângă vremea nefavorabilă unui eveniment sportiv, un alt element explica prezenta mai redusă a spectatorilor la acestă partidă – lipsei audienței rugbyului în epocă la noi. Astfel, în opinia lui, din cei 8000 de spectatori, maxim 500 aveau habar de regulile jocului, ceea ce a dus la situații hazlii printre numeroșii necunoscători ai sportului cu balonul oval prezenți la partidă, obișnuiți mai mult cu meciuri de fotbal: marcajul terenului avea o geometrie specială, de „neînțeles” fiind se extindea și dincolo de porți; porțile semănau cu o păcăleală de „1 aprilie”, cu „niște prăjini” înălțate peste bara transversală; nu exista portar („semn că rugbyiștii sunt foarte curajoși”); mingea era precum un „castravete” sau un „zepelin în miniatură”; arbitrul nu fluiera „hențul”; lipsa de „logică” a grămezii, unde 8 jucători de o parte și 8 de alta se împingeau ca „țapii”, „nelăsând să se vadă decât 16 proeminențe mult mai rotunde ca mingea” sau lipsa cunoștințelor publicului când anume se puncta la rugby în comparație cu fotbalul. Meci în sine a fost considerat ca fiind unul de factură mediocră, similar unui „modest meci de campionat”, spectatorii fiind dezamăgiți de prestația celor două echipe. Una dintre explicații acestei situații era, după Gazeta Sporturilor, faptul că s-a jucat pentru rezultat, România având de luat o revanăă după două înfrângeri consecutive în fața Italiei (0-7 în 1934 și 7-8 în 1936): „Spectatorii de ieri trebuie să înțeleagă un lucru. O partidă de rugby devine deschisă și spectaculoasă atunci când nu se joacă pentru rezultat. Pentru acest considerent, în Anglia nu avem campionate sau cupe la rugby, ci numai meciuri amicale”.
Următoarele două meciuri pe teren propriu ale naționalei s-au disputat în cadrul celui mai mare eveniment rugbyistic organizat în România, în epoca interbelică: Campionatul European din 1938, la care au participat Franța, Germania și România. În ciuda eforturilor deosebite ale organizatorilor și a publicității în jurul disputelor, audiența meciurilor reprezentativei noastre cu Franța și Germania a fost de 8000 (după unele surse 6000), respectiv 7000 de spectatori.

Cu toate acestea, echipa României s-a comportat absolut remarcabil, rezultatul meciului cu Franța, pierdut cu 11-8, fiind considerat de Gazeta Sporturilor, drept cel mai mare succes al rugbyului românesc de până la acea oră. Astfel, Silviu Herescu spunea în Gazeta Sporturilor cu statisfacție: „Până ieri rugbyul trăia în cercul restrâns al admiratorilor. De astă dată a apărut în toată splendoarea lui, dând un examen public pe care l-a trecut cu un succes puțin obișnuit. Ieri am putut înțelege pe fanaticii susținători ai rugbyului, acest sport amator, fără tam-tam și prime, fără publicitate și vedete. Am aplaudat frumusețea lui atletică, finețea acțiunilor, suplețea jucătorilor, demonstrația spectacolului de înaltă ținută sportivă, spontaneitatea și convingerea dezinteresată cu care se joacă. Au fost clipe când jocul te depășea prin frumusețea lui, după cum au fost acțiuni, care instinctiv te faceau să apluzi”.
De asemenea, trebuie notat și faptul că scorul întâlnirii cu Germania a fost și cel mai strâns din istoria confruntărilor noastre de până atunci cu nemții (pierdut cu 8-3). Turneul a fost câștigat de Franța, care astfel și-a luat revanșa cu 8-5, în fața Germaniei, care învinsese cu 3-0 reprezentativa cocoșului galic în martie 1938 la Frankfurt în fața a 20000 de spectatori, pentru a doua oară în istorie (prima victorie a Germaniei asupra Franței a fost în 1927 cu scorul de 17-16). Nici la acest meci afluența publicului n-a fost mai mare decât în meciurile echipei României, deși o asemenea partidă ar fi adunat la Paris, conform Gazetei Sporturilor, peste 50000 de spectatori.
Trebuie menționat că intrarea la meciurile din cadrul Campionatului European de Rugby de la București din 1938 s-a făcut din nou pe bază de bilet, acesta costând 100 de lei la tribuna principală, 70 de lei la tribuna laterală și 40 de lei la peluze. Pentru a înțelege valoarea biletului, la acea vreme, precizez faptul că la 1937 salariul unui ministru era de 54000 lei, al unui primar 21000 de lei, al unui profesor secundar definitiv 8990 lei sau al unui poștaș 3760 lei.
Gazeta Sporturilor nu și-a ascuns însă dezamăgirea fața de prezența totuși scăzută a publicului la acest Campionat European, ale cărui costuri totale s-au ridicat la 500000 lei, încasările fiind considerate ridicole. În aceste condiții, lăudând eforturile eroice ale celor cinci conducători ai Federației de Rugby implicați de organizarea evenimentului („Am văzut pe d. Caracostea cărând echipamentul echipei naționale, pe frații Tănăsescu făcând control la poarta de la intrare pentru a mai înlătura suveica instalată de casierii angajați ca specialiști; pe domnii Ghimpețeanu și Virgil Ioan făcând corvoadă de dimineața până seara”), Gazeta Sporturilor semnala faptul că turneul determinase un deficit din punct de vedere material, însă un mare câștig din punct de vedere moral pentru rugbyul românesc, intrat astfel definitiv în arena internațională. România fusese așadar revelația turneului.
Ultimul meci pe teren propriu de până la intrarea țării noastre în război a avut loc în 1940 cu Italia, echipa noastră obținând prima victorie în fața squadrei azzura (3-0). Nu voi insista asupra lui, întrucât am făcut-o deja în primul meu material pentru Club 16, notând doar faptul că la această partidă au asistat în jur de 4-5000 de spectatori, meciul disputându-se pe o vreme total nefavorabilă.
Desigur, audiența în perioada interbelică a meciurilor de acasă ale naționalei noastre de rugby nu restituie în întregime audiența acestui sport la noi în epocă. Pentru a completa tabloul ar trebui luate în discuție numărul spectatorilor la diversele partide internaționale găzduite de București (prima fiind în aprilie 1923 între Tennis Club și Heidelberg din Germania, scor 3-9, în prezența a 3000 de spectatori), precum și cele din campionat. Acestea din urmă s-au desfășurat în Capitală, până în 1939, doar pe „terenul de la șosea”, unde Gazeta Sporturilor câteodată a notat audiențe de chiar 2-3000 de spectatori (uneori aveau loc 15 meciuri consecutive într-o zi!). De asemenea, în Brașov unele dintre meciurile echipei local IAR au adunat uneori și 1000-1500 de spectatori.
Revenind la afirmația bunul meu prieten de la Club16 constat faptul că, din punctul de vedere al audienței meciurilor echipei naționale de rugby a României, disputate pe teren propriu, situația actuală este sub cea din perioada interbelică. Desigur, unii ar putea invoca motive limpezitoare ale situației, în sensul în care dacă, de pildă, ar veni în România, pentru un meci test o echipă de prim plan a rugbyului mondial, numărul spectatorilor, la o asemenea dispută, ar putea trece lejer de 10000 de persoane. O asemenea afirmație însă poate fi contrazisă dacă ne raportam la perioada interbelică, unde situația „expunerii” rugbyului la noi în plan public nu poate suporta vreo comparație cu cea actuală.
Visăm frumos la o confruntare cu Franța sau chiar Italia în afara Campionatului Mondial (dacă vom mai ajungem să luăm parte la acesta) la București sau în alt oraș al României, însă pentru ca acest lucru să se poată petrece sunt necesare două elemente:
1. O creștere spectaculoasă a echipei naționale a României care să merite un asemenea meci (ehhh, „iarna nu-i ca vara” și nici rugbyul nu-i ca fotbalul!)
2. O creștere a interesului față de rugby în România materializat și prin înmulțirea numărului de spectatori la meciurile naționalei.
Fără spectatori și suporteri rugbyul românesc va muri lent, dar sigur, deși legatura între inimă, națională și plăcerea sportului cu balonul oval este una embrionară. Or, raportat la ceea ce se petrece actualmente în rugbyul nostru, acesta mi se pare cel mai mare pericol. Desigur, rezultate aduc oamenii la stadion, însă în rugby este ceva mai mult, fiind vorba despre un spirit de solidaritate și coeziune care nu se regăsește atât de pregant în celelalte sporturi. Solidaritate și coeziune între jucători, coechipieri sau adversari, dar și între suporteri. Astfel, meciurile cu Georgia și cele cu Germania și Rusia din februarie de la Cluj și Botoșani, plus cele de la București, vor constitui nu doar un test al nivel actual al rugbyului românesc, ci și un examen a aderenței acestui sport în țara noastră, în momentele de cumpănă ce le trăim. Oameni buni, haideți la Cluj, București sau la Botoșani ca să demonstrăm că rugbyul și dragostea față de națională nu va muri niciodată în România! Merită să ne sacrificăm o zi din viață și nu doar pentru echipa națională, ci și pentru niște pasionați de rugby de mai demult, care au inhalat tone de praf, rupându-și uneori și oasele pe „terenul de la șosea”, ani de-a rândul în perioada interbelică…. Merită istoria noastră în rugby. Totul din dragoste, spirit de solidaritate, coeziune și mândrie nedisimulată pentru un „castravete” sub formă de minge, mânuit cu inima și să sperăm cu măiestrie, în acest caz, de ai noștri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*