Un meci uitat: Cehoslovacia-România 6-23 (1927)

Cehoslovacia și, ulterior, succesoarele ei (Cehia și Slovacia) n-au reprezentat niciodată o forță la nivelul rugbyului european. O „vârstă de aur” a rugbyului din această țară poate fi stabilită, totuși, în anii de după Al Doilea Război Mondial, când reprezentativa Cehoslovaciei se confrunta periodic cu noi și cu Italia, de pildă. Fără a obține rezultate notabile, cu excepția unui 9-9 cu România, înregistrat în 1966 și o victorie asupra Italiei, respectiv un egal (14-6 în 1949; 3-3 în 1973) reprezentativa Cehoslovaciei reprezenta un adversar cumva tradițional pentru noi, la acea vreme. Dincolo de aceste elemente, un meci din istoria confruntărilor româno-cehoslovace, de-a lungul vremii, reține atenția, datorită unui moment istoric pentru ambele tabere: Cehoslovacia-Romania 6-23 la 22 mai 1927 (siteul espn.com consemnează, în mod eronat, scorul de 6-21). A fost vorba, pe de o parte, despre primul meci din istoria naționalei Cehoslovaciei (unii nu-l consideră un meci oficial, întrucât nu fusese înființată o federație de rugby în această țară, dar situația era valabilă și în cazul României, unde Federația de specialitate a luat ființă abia în 1931). Pentru noi, pe de altă parte însă, semnificația acestui meci, complet uitat astăzi, este aparte: s-a consemnat prima victorie oficială, într-o confruntare inter-țări, la nivelul reprezentativei noastre de rugby.

Meciul s-a disputat în cadrul unui turneu efectuat de reprezentativa României, care a cuprins încă două meciuri, primul cu echipa secundă a Franței și cel de al doilea cu echipa Germaniei de Sud. Din acest punct de vedere, meciul cu Cehoslovacia prezenta un interes minor, fiind evident, precum spunea Grigore Caracostea înainte de plecarea în acest turneu, faptul că urma să se încheie cu o victorie. Adevăratul test îl constituia meciul cu francezii, pe care Caracostea îi considera „profesorii noștri”. Plecarea din București a avut loc cu trenul în data de 9 mai 1927, lotul reprezentativ fiind format din jucători provenind de la trei echipe bucureștene (Stadiu Român, 11; Sportul Studențesc, 4; Tennis Club Român, 7). Jucătorii selecționați au disputat un meci de verificare, înainte de efectuarea deplasării, cu Rugby Club București încheiat cu scorul de 22-8 (8-8). Echipa a fost însoțită în turneu de Grigore Caracostea, „președintele comisiei centrale de fotball rugby”, N. Albescu, manager și A Finescu, casier. Ca o picanterie, fiecărui jucător i s-a cerut o garanție de 500 lei, care trebuiau depuși cu minim două zile, la o bancă, înainte de plecare. Caracostea declara înainte de plecare: „Cu ocazia plecării echipei la Paris am întâmpinat mari greutăți de ordin material și moral. Pe de o parte, mulți dintre cei pe care am voit să-i luăm nu au putut face deplasarea fiind reținuți de afaceri și examene. Apoi, atunci când a fost vorba să  întocmim echipa definitivă, ne-am lovit ca întotdeauna, de susceptibilități și de influențe de la club, care de fapt nu au ce căuta în alegerea unei echipa naționale”. Deplasarea în acest turneu a fost posibilă grație ajutorului financiar primit de la Banca Națională a României, respectiv de la inginerul Ionel Bujoi, „directorul general de la societatea Lupeni și simpaticului sportsman de la Tennis” (Bujoi ajungea mai târziu Ministru al Economiei). În interviul acordat Gazetei Sporturilor, cu câteva zile înaintea deplasării, Caracostea afirma faptul că grație eforturilor unor români la nivel internațional, s-a reușit reluarea raporturilor „de rugby” între Franța și Germania, în acea vreme (afirmație care ar merita, pe viitor, o cercetare amănunțită).

Meciul cu Franța B a avut loc la Paris, pe „Stade Jean-Bouin”, în prezența a 4000 de spectatori, încheindu-se cu victorie reprezentativei cocoșului galic, 44-3 (22-3). Francezii au reușit 10 eseuri, toate transformate de Albert Domec, iar echipa noastră un eseu prin Vidrașcu. La partidă a asistat și Carol Caraiman, adică viitorul Rege Carol II al României, care renunțase la tron în 1925 (va reveni asupra deciziei în 1930), împreună cu ambasadorul României la Paris, la acea vreme (Constantin Diamandi). Conform presei vremii, după terminarea meciului Carol Caraiman (Carol II) a coborât pe teren pentru a-i felicita și a-i încuraja pe jucătorii ambelor echipe. În aceeași zi, la Frankfurt, în fața a 12000 de spectatori, prima reprezentativă a Franței era învinsă de Germania cu 16-17 (5-0), un rezultat care astăzi ne apare ca fiind „imposibil”, datorită diferenței actuale dintre cele două reprezentative. Presa franceză a apreciat jocul României, în ciuda înfrângerii suferite, considerând echipa într-un progres vizibil fața de Olimpiada din 1924. Caracostea aprecia faptul că echipa România nu slăbise ritmul în repriza a doua și menționa că, în opinia unor specialiști, echipa secundă a Franței era mai bună decât prima reprezentativă, ce fusese învinsă în Germania.

Cel de al doilea meci al României a avut loc la Heidelburg la 19 mai 1927 încheindu-se cu victoria echipei secunde a Germaniei cu 6-0 (6-0), în prezența unei asistențe reduse. Germanii au punctat printr-un eseu semnat și un dropgol, ambele reușite Botzong, în prima repriză. Același Caracostea sublinia faptul că Germania a obținut cu mare dificultate victoria, fiind întărită cu 7 jucători de la prima echipă care, cu câteva zile înainte, învinsese Franța (rezultat pe care Caracostea îl considera un „accident”). Gazeta Sporturilor invoca neșansa, considerându-l pe R. Plewman cel mai bun jucător român, alături de Mărăscu, Vidrașcu și G. Sfetescu. Caracostea caracteriza astfel echipa Germaniei: „Jocul Germaniei mi s-a părut de o monotonie prea clasică, fără inițiativă, însă au o disciplină, care poate înlocui întotdeauna fantezia și prea marea încredere în sine. Germania este în mare progres”.

Meciul cu echipa Cehoslovaciei s-a disputat la Bratislava, într-o zi de Duminică, de la ora 17, pe o vreme ploiasă, în prezența a circa 2000 de spectatori. S-a considerat că asistența a fost mai redusă datorită „concurenței altor matchuri de asociație”, organizate în oraș tot în acea zi. Precum menționa Gazeta Sporturilor marea majoritate a spectatorilor asistaseră astfel, pentru prima dată la un meci de rugby. Echipa Cehoslovaciei a fost întărită cu 7 jucători englezi, tocmai pentru a  face față jucătorilor noștri. Straniu este faptul că această partidă nu a avut loc la Praga, unde se închegase un interes pentru rugby în această țară (o situație similară cu cea de la noi, rugbyul gravitând în jurul Bucureștiului, de-a lungul întregii perioade interbelice).

Echipa României a fost compusă din: fundaș N. Sfetescu, treisferturi Virgil Ioan, M. Sfetescu, Șt. Balș,  Eckert, mijlocași N. Anastasiady, Gârleșteanu, înaintași N. Mărescu. Nemeș, Stoian, Brătulescu, Socolescu, Vidrașcu, G. Sfetescu și G. Nicola. Arbitru a fost sud-africanul Kritzinger a cărui prestație a fost apreciată ca fiind lamentabilă: „a izbutit să arate ce influență dezastruoasă poate avea conducătorul unui match asupra rezultatului jocului, când acest conducător e de rea credință. Toți conducătorii sunt de acord că arbitrajul său din cea de a doua repriză a fost cel mai fantezist care le-a fost dat să vadă” (Gazeta Sporturilor).

Echipa României a fost echipată în tricouri roșii cu ecuson tricolor și ciorapi albaștri, o fanfara intonând, pe terenul de joc, imnurile celor două țări înainte de începerea partidei. Echipamentul Cehoslovaciei era compus din „tricouri roșii, centurate cu alb și chiloți albaștri” Eseurile noastre au fost înscrise de R. Eckert și Virgil Ioan (autor a patru eseuri!), Mărescu transformând o parte din acestea. Cehoslovacii au reușit și ei să înscrie un eseu la finalul meciului prin Ianușek. La pauză scorul a fost de 18-0 pentru echipa noastră. Iată cum caracteriza evoluția celor două echipe ziarul Gazeta Sporturilor: Cehoslovacia – „Cehii sunt robuști și iuți, cu bune lovituri de picior. Cunoștintele lor sunt reduse, pentru că practică numai de un an sportul cu balonul oval. Au însă bunăvoință și tenacitate și credem că nu le va trebuie mult timp pentru a deveni niște adversari primejdioși”; România – „Cu toate că echipa română a furnizat un joc mediocru, diferența de clasă ar fi fost tradusă printr-o diferență de cel puțin 40 de puncte, dacă arbitrajul nu ar fi opus un veto categoric acțiunilor noastre ofensive din a doua jumătate a jocului. Linia de treisferturi a fost destul de bine, dar, ca de obicei, s-au împins prea departe acțiunile individuale. Anastasiady a avut același defect. Gârleșteanu a făcut o partidă bună, întunecată pe alocurea de obișnuitele sale trucuri la grămadă. Fundașul a dovedit că nu știe să se plaseze, jucând în linia de treisferturi, lăsând buturile lipsite de apărare în repetate rânduri. De la înaintare s-au relevat prin acțiuni personale G. Sfetescu, Vidrașcu, Stoian și Mărăscu, la ansamblu pachetul însă a lăsat de dorit, coeziunea între înaintași fiind quasi inexistentă”.

În concluzie, Grigore Caracostea se declara mulțumit de rezultatele înregistrate în acest turneu: „Ne întoarcem cu o înfrângere de care nu putea scăpa (n.n. cu Franța); o luptă foarte onorabilă cu rugbyul german și o victorie strălucită în fața Cehoslovaciei. Pot fi cu atât mai mulțumit cu cât drumul propășirii pe calea rugbyului este foarte lent și anevoios, că suntem izolați și că în loc să învățăm, trebuie să aratăm calea vecinilor. Toți băieții care m-au însoțit au fost animați de spirit patriotic și sportiv, apărând renumele sportiv al României cu hotărâre și îndârjire. Și aceasta este esențialul”.

Trebuie menționat și faptul că presa vremii de la noi n-a consemnat victoria în meciul cu Cehoslovacia, ca fiind prima victorie din istoria reprezentativei noastre de rugby. Explicația acestui fapt ține de situația în care orice partidă a reprezentativei de rugby, din acea vreme, cu o altă reprezentativă primă sau secundă a unei țări sau cu vreo selecționată regională sau locală din străinătate era considerată ca fiind una „oficială”. Nu exista o federație internațională la acea vreme (FIRA apărea abia în 1934), iar meciurile inter-țări, cu puține excepții, erau sporadice. În plus, când în 1924 România a ocupat locul 3 la Olimpiada de la Paris, prin naționala de rugby, presa vremii n-a considerat această clasare drept un succes, întrucât doar trei reprezentative participaseră la turneu de rugby (SUA, Franța și România). Astfel, la acea vreme, statistica avea o cu totul altă grilă de înregistrare a unor rezultate decât astăzi.

Dacă am fi ținut mai mult poate, la tradiția noastră în rugby, mi s-ar fi părut normal ca în 2017, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la acest meci, complet uitat, Federația Română de Rugby să fi adresat o invitație echipei Cehiei, pentru o confruntare între cele două țări. Nu conta locul pe care Cehia îl ocupă, actualmente, în ierarhia mondială și nici faptul că, probabil, i-am fi bătut la o diferență considerabilă de puncte. Ar fi contat doar celebrarea memoriei unor jucători dedicați total jocului de rugby și culorilor naționale, de la noi și de aiurea, care cândva, într-o epocă demult apusă, au scris pagini de istorie, pe nedrept acoperite astăzi de praful uitării. Poate, în 2027, Federația va avea în vedere organizarea un asemenea meci. Acei „băieți”, „animați de spirit patriotic și sportiv, apărând renumele sportiv al României cu hotărâre și îndârjire”, precum îi caracteriza legendarul Grigore Caracostea, ar merita această onoare și neuitarea tuturor iubitorilor rugbyului de la noi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*