48 de exclusi (1940)

Istoricii noștri au alocat spații extinse analizei Statului Național Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) atât înainte, cât și după 1989. Interpretările au variat în funcție de spiritul vremurilor, istoria, ca știință, fiind, precum se știe, mereu supusă diverselor comandamente politice și ideologice ale timpului său, datorită pontețialului său justificator și mobilizator, depotrivă. Dar nu acest element interesează în cazul materialului de față. Unul dintre dintre aspectele total neglijate în cercetările istorice de până acum a fost acela al modificărilor asupra sportului românesc petrecute în timpul Statului Național Legionar. Prin urmare, scopul acestui scurt material este de a răspunde unei întrebări relativ simple: în ce măsură regimul politic dintre septembrie 1940 și ianuarie 1941 a afectat rugbyul românesc?
Nu întâmplător îl public astăzi, 27 ianuarie, întrucât din 2004 această zi a devenit, conform unei rezoluții a Adunării Generale a Națiunilor Unite, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Se marchează astfel eliberarea de către Armata Roșie al celui mai mare lagăr nazist la 1945 și anume cel de Auschwitz-Birkenau.
Politica antisemită a Statului Național Legionar este binecunoscută publicului larg, deși nu venirea la putere a legionarilor în 1940 a inaugurat antisemitismul la noi, precum se știe. Cu certitudine, legionarii, în colaborare cu Mareșalul Antonescu au desăvârșit o direcție, începută însă cu mult timp în urma în istoria noastră. Astfel, ca să ma refer exact la perioada de dinainte de septembrie 1940 se remarcă adoptarea unor legi antisemite drastice în România cum au fost, de pildă, Legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi (1934), Legea revizuirii cetățeniei (1938) și, mai ales, Decret-lege nr. 2650 privitor la starea evreilor din România (din 8 august 1940). Ultimul atingea și problematica sportului. Conform acestui decret evreii erau împărțiți în trei categorii: cei intrați în populația țării după 30 decembrie 1930 (categoria 1); evreii împământeniți până la 30 decembrie 1918, cei care luptaseră în Războiul de Independență și Primul Război Mondial, orfanii evrei de război, precum și unii evrei care au locuit în Dobrogea după ce aceasta intrase în componența țării (1878) (categoria 2); evreii care nu aparțineau primei și celei de a doua categorii menționate (categoria 3). În această situație apăreau restricții și astfel evreii din categoriile 1 și 3 nu puteau, de pildă, fi „Conducatori, membri şi jucători în asociaţiile sportive naţionale” (articolul 7, litera i). Totodată, de remarcat este și o altă decizie de la începutul lunii august a anului 1940 care prevedea: „toate cluburile care nu se compun în majoritatea lor din cetăţeni români creştini sunt desfiinţate pe data zilei de azi”.
Instaurarea Statului Național Legionar a avut consecințe directe asupra sportului. Astfel, având ca motivație „fortificarea și regenerarea rasei prin sport” și impunerea unui riguros centralism, se hotărăște desființarea Uniunii Federațiilor de Sport din Romania (U. F. S. R.) și a tuturor federațiilor de resort. Locul acestora este luat de așa numitele directorate.
Inclusiv Gazeta Sporturilor se transformă într-un ziar legionar, unde apar numeroase articole proslăvind noul regim. De exemplu, Radu Meitani scria în Gazeta Sporturilor la 7 Octombrie 1940: „Sportul românesc a suferit ani de zile o eclipsă paralelă cu aceea suferită de viața naționalistă a Țării. Am cunoscut echipe naționale compuse în majoritate din minoritari, am cunoscut critici și conducători ai sporturilor care erau străini de sentimentele și năzuințele sale. Dar am cunoscut mai ales o presă sportivă care se afla cu desăvârșire în mâinile jidanilor. Un asemenea lucru era de ajuns pentru a falsifica cu desărvârșire spiritul sportiv românesc”.

În cazul rugbyului românesc situația cunoaște modificări importante după instaurarea Statului Național Legionar. Astfel, Gazeta Sporturilor din 9 Octombrie 1940 anunța, pe prima sa pagină, faptul că „Mișcarea legionară a preluat conducerea Federației de Rugby”. În condițiile demisiei Comitetului Federației Ion Petrescu devenea „delegatul Mișcării Legionare”, cu mandat de conducere provizoriu, adică până la constituirea Comitetului Legionar al FRR. Astfel, sportul cu balonul oval de la noi intra într-o nouă zodie. Petrescu nu avea vreo legătură cu lumea rugbyului românesc și înclin să cred (fără a avea certitudinea, deocamdată) c-ar fi celebrul pedagog român, profesor la Universitatea din București, un colaborat de nădejde al Mareșalului Antonescu.
Conform Gazetei Sporturilor din 17 octombrie 1940, Federația de Rugby fusese „prima federație care a înțeles să se debaraseze de vechea conducere și să nu mai lucreze cu vechiul regim”. Astfel se punea capăt conducerii federației de peste 25 de ani de către legendarul Grigore Caracostea. Teo Krantz saluta măsura spunând: „nu cred să fi existat vreo federație în România care să fi lucrat atât de „Familiar”! Aveai sfinți în comitet, și se făcea dreptate, plecai cu echipa națională peste hotare și alte multe lucruri care vor ieși abia de acum încolo la iveală”. Noua conducere a federației a luat imediat o serie de măsuri: un nou comitet de conducere, anularea unor excluderi din federație, retragerea titlului de președinte de onoare generalului Gabriel Marinescu (un sprijinitor al rugbyului și sportului românesc), formarea unui nou corp de arbitri, precum și a unui grup de cinci „îndrumători tehnici”. Din comitetul central făceau parte I.C. Petrescu, președinte; Virgil Ionescu, vicepreședinte; arhitectul Octav Ionescu, casier; Constantin Begiu, membru; Ion Andrieș, membru; Dan Iovănescu, membru și Gheorghe Dumitrescu, membru. Dintre cei 6 membri ai comitetului, legături directe cu rugbyul avuseseră Andrieș (internațional, jucător activ la acea oră) și Iovănescu (fost jucător al Sportului Studențesc).

Îndrumătorii tehnici erau în număr de 5 (Gheorghe Nicola, Mihai Vardala, I. Begiu, Gogu Sfetescu și Camil Ioan – toți legați de rugby, unii foști internaționali) și aveau mai multe atribuții: asistau la toate partidele și întocmeau rapoarte și, de asemenea, conduceau echipa națională.
Însă măsură cea mai radicală adoptată de noua conducere – și aici este legătura cu Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului – era cuprinsă în punctul 4 al ședinței din 14 octombrie 1940: „s-a procedat la excluderea jidanilor din FRR (toți 48 de jucători legitimați la toate cluburile)”. Prin urmare, conform acestei decizii, evreii din România nu mai putea juca rugby într-un cadru organizat. Dacă luăm ca reale unele informații, cum că în jurul anilor 1938-1940 în România existau în jur de 800 de practicanți ai rugbyului, excluderea evreilor însemna un procent de 6%.
Era însă o situație paradoxală, dacă avem în vedere cele spuse la 9 octombrie 1940 în Gazeta Sporturilor de G.I. Tanoviceanu: conform lui, rugbyul în România „a fost unul dintre singurele sporturi practicate de Români, iar reprezentativele n-au avut niciodată în compoziția lor minoritari”. Tanoviceanu critica fosta organizație carlistă Straja Țării care luase terenurile de rugby de la „șosea”, punând în pericol existența acestui sport în România. Pentru ieșirea din această situație venea cu două propuneri concrete: fiecare club de rugby să „adopte” un liceu din București, iar rugbyul să fie declarat pe viitor „sport școlar și universitar”. Tanoviceanu lăuda totuși rugbyul românesc de pînă atunci, care nu fusese atins, ca în alte sporturi, de „virusul” profesionismului.
Campionatul de rugby și-a continuat însă mersul, cu toate că era vizibil influențat cu cursul vremii. Gazeta Sporturilor nota astfel că doar trei meciuri se disputaseră în etapa programată pe 6 octombrie 1940. Unul dintre motive a fost acela că „sportivii rugbiști” fuseseră „la datoria defilării în fața comandatului lor”. Era vorba despre Marea Adunare a Mișcării Legionare de la București, cu 100000 de participanți, de la acea dată, în frunte cu Mareșalul Ion Antonescu și Horia Sima.
Terenurile de rugby de la șosea vor fi înapoiate rugbyului prin desființarea Strajei Țării, măsură salutată de Gazeta Sporturilor. Noua conducere a FRR a adoptat și alte măsuri în perioada următoare, prin care se căuta instaurarea unui mai mari ordini în rugbyul românesc. Astfel, pentru trei neprezentări Rugby Club București a fost exclusă din campionat, s-a pretins cluburilor proprietare de terenuri să asigure paza suprafeței de joc – în timpul meciurilor – cu patru persoane, s-au dictat sancțiuni mai aspre în cazul violențelor din campionat etc.
Sfârșitul Statului Naționa-Legionar nu a dus la schimbarea imediată a conducerii FRR, element ce demonstrază totuși faptul că nu legionarii și-au impus o conducere la federație. Petrescu va mai fi la conducere câteva luni, fiind înlocuit cu Dumitru Tănăsescu care fusese un apropiat al lui Grigore Caracostea.
În concluzie, cazul de față arată, în mod limpede, ingerința politicii în sport, într-o manieră directă și nu camuflată cum există, inclusiv astăzi, de cele mai multe ori. Episodul interzicerii evreilor din România de a practica rugbyul în mod organizat la 1940 este unul care demonstrează, o dată în plus, cum că și în rugbyul nostru, la fel ca în alte sporturi, anumite situații, neplăcute și aparent inexplicabile azi, au existat. De aceea, merită pomenite, cu speranța că niciodată nu se vor mai avea niciodată loc. Cei 48 de „jidani” excluși din rugbyul nostru la 1940 sunt astfel acuzatorii mereu vii ai unei asemenea situații.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*