Foto: Aspecte din meciul SUA-Romania 37-0 (11 mai 1924)
Dintre toate momentele rugbyului nostru interbelic, probabil că despre cel al participării echipei naționale de rugby la Jocurile Olimpice de la Paris (1924) s-a scris cel mai mult. Periodic, mai apar articole despre acest subiect, momentul devenind un fel de haină de sărbătoare scoasă de la naftalină, pentru a arăta că, într-adevăr, cândva, am însemnat ceva, mult mai mult decât azi, în rugby. Ceea ce este și adevărat dacă ne raportăm la adversarele noastre tradiționale în rugby (cu excepția Germaniei), ce nu existau sub nicio formă, la vremea aceea, în acest sport. Utile, în esență, întrucât popularizează performanța extraordinară a participării noastre olimpice la 1924, aceste articole păcătuiesc însă, prin faptul că rostologesc mereu aceleași și aceleași informații. În general, liniile directoare ale momentului au fost trasate, subliniindu-se eforturile titanice ale rugbyului românesc de a ajunge și a juca la Paris. Astfel, la 95 de ani de la primul meci cu Franța (4 mai 1924) se pune întrebarea firească: ce-ar mai fi de zis? Mai sunt elemente neștiute care să completeze aura acestui moment?
Foto: Celebrul ziar Le Figaro anuntand pe prima pagina disputa dintre Franta si Romania (4 mai 1924)
1. Înainte de a oferi un răspuns detaliat la aceste întrebări se cuvin două precizări lămuritoare: a. Rugbyul era pentru a patra oară prezent la Jocurile Olimpice, după edițiile din 1900 (Paris), 1908 (Londra), 1920 (Antwerp). De fiecare dată la aceste confruntări numărul de echipe a fost unul redus (3 echipe în 1900; 3 echipe în 1908, 2 echipe în 1920). Prin urmare, faptul că la Paris, în 1924, au fost prezente, în competiția de rugby, doar Franța, SUA și România nu trebuie să surprindă. În capitala Franței nu au fost prezente echipele britanice. Ziarul Ecoul Sportiv din 5 aprilie 1924 spulbera motivația acestora cum că luna mai (când s-a desfășurat competiția) ar fi fost prea „înaintată pentru jocul de Rugby” și că era dificil pentru a se alcătui o selecționată britanică. Conform acestui ziar, englezii au refuzat invitația deoarece intenționau „să păstreze rugbyului un caracter pur național” și se fereau „de răspândirea lui prin propagandă. Pierzând rând pe rând supremația în toate sporturile ei vor s-o păstreze cel puțin la rugby”. b. Numărul sportivilor din delegația românească de la Paris a fost de circa 45, din care în jur de 20 rugbiști. Inițial, s-a dorit trimiterea în capitala Franței a 72 de sportivi, costurile deplasării urmând să fie de circa 4 milioane lei, dar s-a renunțat la participarea la atletism și scrimă, România fiind prezentă, în cele din urmă, la întrecerile de rugby, fotbal, tir și tenis, fără rezultate notabile.
2. Așa cum am mai spus, cu ocazia altui material, locul trei ocupat de echipa noastră nu a fost percepută în epocă ca reprezentând câștigarea medaliei de bronz. Nici ziarele de sport, nici cele generaliste nu cuprind vreun rând despre această idee. Abia, mai târziu, probabil, în semn de prețuire pentru eforturile noastre de a fi reprezentați la rugby la Paris, precum și datorită faptului c-au fost doar trei echipe naționale prezente în competiție, s-a acordat, onorific, această medalie. La drept vorbind, echipa României de rugby n-a urcat pe niciun podium la Paris. Astfel, marea victorie a rugbyului nostru a fost considerată, în epocă, participarea la competiția olimpică cu balonul oval și nu obținerea medaliilor de bronz. Participarea a fost percepută ca fiind o chestiune de onoare, precum preciza, la un moment dat, Grigore Caracostea: „ne-am gândit la prestigiul Sportului românesc, al Comitetului nostru Olimpic și al FSSR. Ce s-ar fi zis în Franța dacă cu o săptămână de zile înainte am fi telegrafiat abținerea pe motiv că nu avem parale. (…) Ce răspundere enormă ar fi căzut pe noi toți când din vina noastră Rugbyul Olimpic ar fi dat greș? Ce rușine pentru noi toți, inclusiv Comitetul Olimpic și Federație?”. Într-un alt sens, participarea noastră la Paris, conform Ecoul Sportiv, s-a dorit a fi și o demonstrație a forței rugbyului în România acelor vremuri, întărită de fanatismul celor care iubeau la noi acest sport: „Pentru participarea Rugbyului Comitetul Național Olimpic n-a făcut nimic și această participare se datorește numai zelului și stăruinței celor care conduc acest sport, care au știut să organizeze totul, precum și spiritului de sacrificiu și resemnare al rugbiștilor, care personal au pus fondurile la dispoziție pentru a respecta cuvântul dat”. În consecință, ceea ce au înțeles conducătorii rubgyului românesc a fost extraordinara ocazie de a arăta Occidentului „că România posedă pivotul rugbyului în Orient”. În schimb, în cazul fotbalului același Comitetul Național Olimpic s-a dat peste „cap” pentru a face rost de bani pentru participarea la competiția olimpică, ceea ce nu a fost, în realitate, decât un motiv de „plimbare” pentru unii la Paris (conform aceluiași ziar din 21 iunie 1924).
Foto: Grigore Caracostea, conducatorul delegatiei de rugby a Romaniei
3. Nu doar din punct de vedere material a fost un efort titanic, ci și din acela al formării unei echipe reprezentative. Despre acest lucru se menționează cel mai puțin în ceea ce s-a scris, până acum, asupra subiectului. Rugbyul nostru cuprindea, pe vremea aceea, 5 echipe, toate din București, care jucau (inclusiv cu garniturile a doua și a treia) în trei categorii valorice ale campionatului. Estimativ, la 1924 circa 250-280 de rugbiști activau în România. Astfel, din momentul luării deciziei de a participa la Paris, Comisia Centrală de Rugby, pe lângă eforturile de a aduna bani, a organizat două meciuri de antrenament, patru meciuri pentru selecție și două partide amicale internaționale. De asemenea, a fost organizată o Cupă Olimpică unde probabilii și posibilii selecționabili au evoluat. Pare puțin, la prima vedere, însă, precum Caracostea sublinia, aceste acțiuni au avut loc în toate duminicile de la topirea zăpezii, din primavara anului 1924, și până la plecarea în capitala Franței. Scrisoarea de invitație pentru competiția de rugby adresată României, expediată de către François Étienne „Frantz” Reichel, secretarul general al Comitetului executiv al JO, a fost primită la sfârșitul lunii ianuarie 1924. Reichel (1871-1932) a fost un sportiv, participant la mai multe ediții ale Jocurilor Olimpice (ca atlet și rugbist) Printre cei care s-au implicat în pregătirea echipe naționale s-a numărat și Nicolae Mărăscu, care, de altfel, a fost și căpitanul echipei în cele două partide disputate la Paris. Acesta, la începutul lunii februarie 1924, remarcând că „nimic nu se mișcă pentru a se încerca aducerea la punct a tinerei noastre echipe” și că „noi stăm la gura sobei. Iar celelate țări muncasc pe capete”, se punea la dispoziția posibililor selecționabili pentru a face antrenamente individuale și teoretice .
4. Cât privește cheltuielile, așa cum mărturisea Grigore Caracostea, toate s-au făcut „pe cont propriu”. Astfel, cei 200.000 de lei necesari au fost acoperiți prin vânzarea biletelor cu ocazia confruntărilor internaționale cu polonezii de la Vulturii Albi (25000), o parte au donat cluburile de rugby (circa 15000), iar restul, conform lui Caracostea au provenit din donații și chiar împrumuturi. O listă cu donații publicată în Ecoul Sportiv, după plecarea echipei la Paris, arată că pe lângă unii rugbiști (Henry Manu a donat cel mai mult – 3000 de lei, însă, paradoxal, n-a ajuns în capitala Franței pentru a juca) au donat diverse sume inclusiv fotbaliști celebri în epocă (Mario Gebauer, de pildă). Astfel, Caracostea se declara dezamăgit de minimă implicarea a multora și chiar a autorităților statului în această chestiune. Singurele ajutoare au venit de la CFR care a acordat o reducere de 75% la biletele de tren din România, obținându-se, de asemenea, o reducere de 50% pentru transportul pe căile ferate italiene, precum și scutiri de taxele pentru pașapoarte în Iugoslavia și Franța. Călătoria cu trenul s-a făcut la clasa a III-a și a durat 3 zile, echipa fiind cazată la un hotel din apropierea gării Saint Lazare. După călătorie, rugbiștii noștri au ajuns „zdrobiți” la Paris (așa cum sublinia Grigore Caracostea în Ecoul Sportiv).
Foto: Lista cu unele donatii pentru participarea Romaniei la JO de la Paris.
5. Meciurile jucate – n-o să insist asupra lor întrucât multe dintre aspectele lor au fost detaliate. Câteva completări: înainte meciului cu Franța (din 4 mai 1924), pierdut cu 3-61, în fața a 10000 de spectatori, s-au intonat imnurile, iar Nicolae Mărăscu a oferit un buchet de flori francezilor „în amintirea rugbymenilor căzuți în război”; la meci au asistat o serie de personalități publice din România, printre care Regina Maria și dr. Ion Costinescu, primarul Bucureștiului; înainte de meci s-a discutat despre înființarea unei Federații Internaționale de Rugby, în condițiile în care britanicii refuzau „deschiderea” rugbyului (din delegația românescă, la această întâlnire, au participat Grigore Caracostea, Nicolae Mărăscu și Dumitru Volvoreanu); după meciul cu SUA (din 11 mai 1924), pierdut cu 0-37, unde am fost net depășiți fizic, echipa a fost invitată la „un dejun intim” la Cercle des Capucines de către dl. și d-na Bolitineanu, iar înainte de plecarea spre București s-a onorat o invitație a Federației Franceze de Rugby (la „un pahar de șampanie”).
Foto: Ziarul Ecoul Sportiv anuntand rezultatul meciului Franta-Romania 61-3.
6. Criticile formulate: nici plecarea, nici întoarcerea rugbiștilor noștri de la Paris n-a fost una idilică. Ajunși acasă, ei au fost întâmpinați de critici, formulate de către o serie de jurnaliști și unele persoane responsabile cu destinele sportului românesc de la acea vreme. „Vina” ce li se imputa era una care nu surprinde, fiind utilizată destul de amplu și astăzi, când sportivii noștri suferă eșecuri în diverse confruntări: „ne-am făcut de râs!” (apropo, ironic întreb, întrucât am auzit acest tip de explicație și în legătură cu neparticiparea noastră la Campionatul Mondial din acest an – este bine acum că nu ajungem în Japonia ca să nu se facem de râs!???). Acestor critici le răspundea același Grigore Caracostea, atât la modul general, cât și particular. În primul caz, el considera că „adevărații sportsmani însă, știu că (…) înfrângerea nu este niciodată rușinoasă dacă ți-ai făcut datoria și că învățăminte folositoare nu se pot trage decât atunci când cauți să te întâlnești cu cel mai tare, mult mai tare decât tine”. Astfel Caracostea se simțea onorat și nu jenat pentru faptul că a dus și condus echipa la Paris, „rușinea rămânând pentru aceia care ne-au făcut injuria să răspândească zvonul că am fost acolo la plimbare și care în spiritul lor strâmt și invidios nu au priceput gestul tânărului Rugby românesc, care a suferit nopți întregi de chin pentru a răspunde cuvântului dat și pentru a afirma că aici trăiește o falangă de iubitori al celui mai frumos sport”. Totodată, atrăgea atenția asupra faptului că înfrângerile naționalei de rugby cu Franța și SUA nu constituiau o supriză, prin scorurile înregistrate, luând în calcul modalitatea de calculare a punctelor în sportul cu balonul oval. Astfel, aceste eșecuri nu erau de calibrul celor înregistrate de Iugoslavia la fotbal (1-7 cu Uruguay) sau a Franței la polo (1-13 cu SUA): „Și doar nimeni nu s-a gândit să spuie că Iugoslavia și Franța s-au făcut de râs”. Cu toate că Caracostea nu preciza și faptul că naționala de fotbal a României înregistrase, în întrecerile olimpice, o înfrângere severă în fața Olandei cu scorul de 0-6. Mario Gebauer în Ecoul Sportiv considera această înfrângerea a naționalei de fotbal drept adevărata rușine și nu rezultatele echipei de rugby. După Caracostea prezența rugbistică a României la Paris ar fi trebuit să servească drept o lecție necesară sportului cu balonul oval de la noi și nu, neapărat, criticii acestui sport: „Rezultatul obținut de Rugbyul românesc ar fi trebuit să trezească la realitate pe toti aceia care sunt adevărații răspunzători de azi, care în loc să priceapă că sportul nu se poate dezvolta fără bani, organizare și muncă efectivă pe teren, înțeleg să conducă din birouri”. În al doilea caz, Caracostea răspundea punctual de pildă, unor critici directe precum au fost cele publicate în ziarul Dimineața de către Constantin Dinu Cesianu, secretarul Comitetului Olimpic Român. În acest caz, se sublinia că, în ciuda eforturilor titanice ale rugbyului românesc de a fi reprezentat țara la Paris, nimeni de la COR nu se interesase de chestiune sub pretextul lipsurilor materiale, ceea ce îl determinise pe Caracostea „să ia în mână interesele sporului” de care era responsabil, adică rugbyul.
Desigur, rândurile de mai sus nu au pretenția de a epuiza subiectul, ci doar s-au voit niște completări asupra unuia dintre cele mai strălucite momente ale rugbyului nostru interbelic. Ele vor putea fi pe viitor lărgite, dezvoltând și mai mult tematica, probabil, prin consultarea altor surse (de pildă, ziarele din Franța epocii sau alte materiale inedite). Așadar, participarea noastră la Paris, prin echipa de rugby, nu a făcut sub nicio formă „de râs” sportul cu balonul oval de la noi și nici sportul românesc. Mai „de râs” am fi fost, vorba lui Caracostea, dacă nu ne-am fi ținut promisiunea de a juca în capitala Franței. Imediat după plecarea echipei la Paris, ziarul Ecoul Sportiv prezenta, pe larg, semnificația momentului. Aceasta poate fi cuprinsă în rândurile finale ale articolului publicat la 3 mai 1924 în acest ziar, având parcă forța unei previziuni a situației de peste 95 de ani: „Cei care vor slăbi la ceasurile de încercare, să-și reamintească energia și perseverența acestui grup de rugbiști români. Oricare ar fi performanțele lor la jocuri, ei rămân pentru noi un vecinic exemplu de sportivitate, o garanție a forței noastre actuale și în același timp cea mai strălucită promisiune a viitorului sportului românesc”.
Când, în toamnă, vom suferi să nu vedem echipa noastră în Japonia să ne reamintim de acel grup de rugbiști români de la 1924. Nu vor compensa, sub nicio formă, absența noastră de la Campionatul Mondial, dar ne vor reaminti că avem cu toții datoria de a duce mai departe rugbyul în țara noastră. Eu, care sunt un personaj total nesemnificativ în rugbyul nostru, promit să fac tot ce pot pentru acest lucru și sper s-o facă și alții… mulți alții.
.