Ora sinceritatii

La începutul anului 1932 un anume R.V. publica în Gazeta Sporturilor un articol în care făcea bilanțul rugbyului românesc în anul care abia se sfârșise. 1931 reprezenta, la o privire generală, un an anost, pentru sportul cu balonul oval de la noi, deși un moment merită remarcat: în martie se fondase Federația Română de Rugby, care până atunci era o secție în cadrul Uniunii Federațiilor de Sport din România.
Echipa națională nu disputase niciun meci în acel an (ultimele meciuri avuseseră loc în 1927, iar următoarele se vor disputa abia în 1934), deși pe plan internațional activitatea fusese destul de intensă. Ca sa dau un exemplu, în 1931 Marocul debuta într-o dispută inter-țări prin două confruntări cu Spania, unde se comportase rezonabil (6-14 și 10-10).
Analiza lui R.V. se intitula „Ora Sincerității” și merită reprodusă în întregime și nu doar pentru a completa imaginea rugbyului românesc interbelic, pentru cei interesați:

„Dacă alte rubrici sportive au fericirea de a alcătui la sfâșitul anului un bilanț, mai mult sau mai puțin bogat, rugby-ul nici măcar nu poate să aibă pretenția să numească bilanț ceea ce s-a trudit un an să organizeze sau să dezvolte. Nu e ora răspunderilor, fiindcă o tradiție binecuvântată ne face să lăsăm în preajma noului an să încolțească în sufletul nostru țelurile noi sub forma unor vagi iluzii. Într-un cuvînt, unul dintre cele mai frumoase sporturi, unul dintre cele mai răspândite în Occident, are la activul său pe anul 1931: un campionat național, rezumat la lupta pătimașă dintre cinci cluburi și îngrămădit pe zidul de piatră al maidanului de la șosea, numit atât de pompos terenul U.F.S.R.; și o cupă de toamă disputată sub aceleași vitregi auspicii și neterminată încă. Restul: sfori, intrigi, ambiții, oficiali, oficialități și… uitasem… constituirea unei „Federații de specialitate”, a unui „Consiliu Federal”, a unui „Birou federal”, cu toți președinții și vice-președinții lor și a altor „comitete și comiții” unele mai nepricepute și mai slab organizate decât altele.
Stadiul Român campion pe 1931; Sportul Studențesc și P.T.T. finaliști în cupa de toamnă; câteva bătăi, câteva scandaluri, eliminări și iată domnilor, cât de scurt se poate încheia un bilanț, pentru un sport care, în străinătate are darul să adune la un macth internațional nici mai mult, nici mai puțin de 80 de mii de oameni.
Vina? „Acarul Păun”. Toți sunt vinovați începând cu cei mai bătrâni și încheind cu cei mai tineri. Câtiva pătimași: Tănăsescu, Costocea, Mărăscu mai mențin încă focul sacru necesar dezvoltării unui sport greu și costisitor.
Practicanții propriu ziși ai acestui sport sunt departe de a corespunde sufletește, cerințelor mult prea grele ale rugbyului. Întreg rugby-ul român s-a restrâns în acest an la o luptă surdă între conducătorii de club și cei ce trebuiau conduși. Primii căutau să convingă „așii” rugby-ului de necesitatea unui antrenament sau a unui match, iar „așii”, dacă uneori treceau peste anumite considerente și puneau puțină inimă în apărarea culorilor clubului aveau convingerea că nu o fac nici pentru ei și nici pentru club, ci pentru conducători, despre care aveau și au, încă o părere greșită, închipuindu-și că oamenii bătrâni, care din dragoste pentru sport sacrifică timp și bani, nu ar avea zile bune când o Duminică ar trece fără să le desfate ochii cu evoluțiile supra-artistice ale „așilor” de profesie.
Și pentru că o dată pe an avem ocaziunea să fim de o sinceritate netă, să ne fie permis să spunem că mentalitatea întronată în ultimul an în rugby-ul român, indiferent din vina cui, și care se concretizează în pretențiuni exagerate ale „așilor români” va duce pe râpă un spor care cere în primul rând dragoste și sacrificii.
Recunoaștem că e greu să progreseze un sport, în care cheltuielila are primul cuvânt de spus și în care rețeta este egală cu zero. Dar nu e mai puțin adevărat că dragostea de club sau de sport poate înlocui multe dintre lipsurile materiale. De aceea, în preajma noului an, urăm rugbyistilor români mai mult discernământ, mai multă dezinteresare și mai multă precauție în recrutarea elementelor sortite să-l difuzeze.
Nu carnete de identitate, nici fișe medicale sau familiare, nici cataloage și nici birocrație anchilozată; în primul rând caractere, oameni și firi curajoase. Nu mormoloci îmbătrâniți, nici minți îmbătrânite înainte de vreme, care sub aspectul unei experiente acumulate și tonul cel mai flegmatic caută să înăbușe orice elan tineresc care ar putea urni rugbyul românesc din bârlogul în care lâncezește. Ne trebuiesc mai puțini demnitari, mai puține comisii, mai puține birouri și mai mulți oameni animați de bune intenții. Cât mai puțin tradiționaliști în cele rele și cât mai mulți oameni ca Mărăscu, Tănăsescu și Costocea, cu micile lor defecte, dar cu marea lor calitate: dezinteresul și pasiunea rugbyului român”.

Desigur, față de 1931 lucrurile în rugbyul românesc au evoluat și din multe puncte de vedere nu suportă vreo comparație. Însă dacă îmi asum „ora sincerității”, ca simplu suporter al acestui sport în România, îmi asum și vina pentru că, de mai multe ori, n-am susținut la fața locului echipa națională și că n-am făcut mai multă propagandă rugbyului printre cei tineri, din jurul meu. Însă tot la „ora sincerității” constat ceea ce oricine poate observa: echipa națională a fost exclusă de la Cupa Mondială, prima mare sărbătoare a sportului cu balonul oval ce se va desfășura fără noi; cu 42 de zile înaintea debutului în noua ediție a Rugby Europe Championship nu avem antrenor, deși ne așteaptă tradiționalul meci „cu probleme” cu Georgia, plus alte confruntări grele cu adversari în creștere; între federație și o parte dintre tot mai puținele persoane susținătoare și interesate de soarta acestui sport de la noi a apărut o fisură, care pare a se lărgi, pe zi ce trece; audiența rugbyului la noi este tot mai scăzută, într-un campionat sărac atât în formații, cât și în apariția de jucători de perspectivă; echipa națională under 20 primește corecții severe parcă de la orice adversar pe care îl întâlnește; meciurile din toamnă ale naționalei în București s-au jucat pe terenuri ce aduc a perioada interbelică și nu adună mai mult de 500 de spectatori (o audiență sub orice audiență a unui meci al naționalei din perioada interbelic !!!) ș.a.m.d.
Senzația care se degajă, și nu doar pentru mine, este că în acest ritm în viitorul apropiat ne va fi tot mai greu să facem față unor echipe ca Spania, Rusia și chiar Germania, bâjbâind tot mai mult în confruntări de supraviețuire cu Belgia, Portugalia sau cu cine s-o nimeri. Mă sperie și faptul că încă patru ani va trebui să așteptăm să ridicăm capul (măcar la imn și poate la câteva eseuri) până când am putea, teoretic măcar, să ajungem iarăși la Cupa Mondială. Într-o lume dominată de noutate „ca monedă de schimb” (vorba unui sociolog francez, pare-mi-se) și într-un sport cu ierarhii atât de clare ca rugbyul, răbdarea pare a fi ultima virtute a publicului neavizat dar și avizat în acest sport. Or, în această situație ceea ce se impune pentru a mai da un licăr de speranță celor ce iubesc rugbyul în România este „ora sincerității” asumată uniform și dusă până la cel mai înalt nivel. Nu deghizări și jocuri de cuvinte, nu jocuri de imagine și măști, nu soluții de avarie și petice, ci sinceritate și, mai ales, ceea ce spunea RV. la 1931, adică „dezinteres și pasiune pentru rugbyul român”. Este ușor să fii pesimist când lucrurile merg prost, însă avem nevoie de această oră a sincerității, materializată prin fapte, ca de un capăt de funie prin intermediul căruia încet-încet să încercăm să ieșim la lumină.
La Mulți Ani!