Un curent nativist bântuie Ovalia românească. Străinii ar fi de vină pentru decăderea rugbyului nostru. Prea mulți în națională, prea mulți în Superligă: ei ar lua locul românilor talentați. Descalificarea de la Cupa Mondială pentru folosirea centrului tongan Sione Faka’osilea a dat apă la moară adepților purității etnice. Teorii xenofobe se fac de-acum auzite nu doar la nivelul forumurilor online, ci chiar în declarații ale internaționalilor în activitate, ba chiar dintre cei mai reprezentativi. În echipa care înfruntă Georgia în meciul inaugural al Rugby Europe Championship 2019, tendința întoarcerii la autohtoni este manifestă. Din lotul de 23, doar titularii Turașvili și Van Heerden, sud-africanul linia a doua, nu au origini românești.
Cât de utili sau dăunători sunt de fapt jucătorii străini? 14 jucători au devenit eligibili și au jucat pentru Stejari, primul fiind taloneurul georgian Otar Turașvili în iunie 2012. Lista completă poate fi consultată aici.
În primul rând, unele dintre importuri au ridicat sensibil calitatea echipei României pe anumite posturi. Centrii Kinikinilau și Faka’osilea sau aripa/ centrul Tangimana Fonovai sunt exemple incontestabile. În lipsa acestora, soluțiile interne nu sunt de același nivel. Pe unele poziții, problemele sunt cronice (uvertură, centri), pe altele de dată recentă și încă nu au fost testați străini (pilier dreapta). La victoria din 2017 cu Georgia, de la București, au contribuit cinci jucători eligibili.
În al doilea rând, performanțele foarte slabe ale selecționatelor de juniori în competițiile internaționale din ultimii zece ani reliefează lipsa unui rezervor intern suficient de jucători de calitate. Nu doar Georgia, dar și Spania, Rusia, Portugalia, Olanda i-au învins pe tinerii tricolori. La seniori, România se menține la un nivel de performanță decent prin jucători din generațiile născute înainte de 1990 și prin plombe externe. Existența Superligii, singurul campionat profesionist la est de cele șase națiuni, atrage profesioniști din țări cu mare tradiție și menține Stejarii pe linia de plutire.
Nu doar România aduce sub drapel rugbiști din alte zări. La Cupa Mondială din 2015, 19 echipe din 20 au utilizat aceste resurse, excepția fiind Georgia. În REIC, Spania, Rusia, Germania și Belgia nu ezită nici ele să atragă sportivi născuți sub alte ceruri. Să presupunem că este o practică specifică eșalonului secund al rugbyului mondial ? Nicidecum ! În Turneul celor șase națiuni din 2018, au evoluat, pentru toate echipele, 63 de internaționali născuți în afara țării pe care au reprezentat-o (detalii, aici). Scoția a folosit nu mai puțin de 23, Franța doar trei.
Piramida răsturnată a rugbiului românesc nu se poate susține fără aport extern. Cele opt echipe din Superligă și nouă din Divizia Națională de Seniori sunt teoretic aprovizionate de patru echipe U19 (dintre care două de nivel execrabil) și șase U18. Fără o lărgire considerabilă a bazei, care nu se poate face peste noapte, ori sportivi din afară, ecuația nu are soluție. Iar Superliga, cu toate slăbiciunile ei, este un atu pentru Stejari în confruntarea cu naționale care nu beneficiază de un campionat profesionist. De asemenea, tinerii internaționali precum Zaharia, Vlad Popa, Simionescu să nu fi câștigat oare în calitate pregătindu-se la Timișoara alături de treisferturi din emisfera sudică precum Shennan, Rose, Seniloli, Pretorius, Umaga, Manumua ?
În al treilea rând, globalizarea reprezintă un fenomen inexorabil. România este membră a UE și se confruntă deja cu o imigrație incipientă, efect al lipsei de forță de muncă în toate sectoarele economiei. Sportul nu are cum face excepție. Un rezervor de performanță (poate cel mai important) pentru rugbiul nostru îl constituie copiii românilor stabiliți în Franța, Marea Britanie, Irlanda sau Italia. În foarte scurt timp, aceștia vor fi majoritari în selecționatele de juniori ale României, pentru că sunt formați în sisteme de dezvoltare a jucătorilor mai bune decât cel autohton.
Spania a învins România anul trecut (și o va mai face !) cu rugbiști francezi de origine spaniolă, dintre care mulți nu au locuit vreodată în țara bunicilor lor și nici nu îi vorbesc limba. Însă acest izvor va seca în curând pentru Spania, unde emigrația masivă s-a terminat de o bună bucată de vreme. Iar regulile World Rugby prevăd că, spre a fi eligibil pentru o altă națională, un jucător trebuie să aibă un bunic născut în acea țară. Pentru România, pârâul va deveni râu și apoi fluviu. Nicolas Onuțu, Tudor Stroe, Atila Septar sunt născuți în Franța. Stephen Hihetah, căpitanul naționalei de rugby în 7, în Anglia. Dar ei îmbracă sau ar putea îmbrăca tricoul cu frunza de stejar. Pe viitor, aceste cazuri vor fi tot mai numeroase. Unii dintre posibilii internaționali poate nici nu vor vorbi prea bine româna. Cum vor fi ei priviți de lumea rugbyului românesc și de coechipieri : ca străini ori ca români cu rădăcini puțin diferite ?
De capacitatea de integrare și de cultivarea unei culturi a diversității depinde menținerea Stejarilor în eșalonul secund al rugbyului mondial. Litaniile despre marile performanțe din anii comunismului, dinainte de profesionalizarea rugyului în 1995, sunt perfect inutile, ba chiar dăunătoare. Lumea s-a schimbat. România s-a schimbat. Rugbyul s-a schimbat. Iar vremurile apuse, cu condițiile lor specifice, nu se vor mai întoarce.
În concluzie, „străinii” nu sunt problema, ci una dintre soluțiile la criza structurală a acestui sport în România. Iar prezența lor nu intră nicidecum în contradicție cu ameliorarea sistemului de formare a jucătorilor, ci doar indică lacunele actuale ale acestuia. Izolaționismul are o singură consecință logică : naufragiul. Aflat în derivă, fără o viziune asupra viitorului, fără spectatori, abia băgat în seamă de media și sponsori, rugbyului românesc xenofobia i-ar fi la fel de utilă ca funia spânzuratului.
