Ehe, avem noi piesa aia cu ”greu e drumul Giurgiului”, dar zău dacă e mai greu ca drumul Argentinei :)) Da, zilele astea sunt în America de Sud, unde însoțesc echipa națională de rugby a României. Stăm 3 zile la Buenos Aires, după care mergem la Montevideo pentru primul joc din dubla decisivă cu Uruguay pentru calificarea la Cupa Mondială de anul viitor din Noua Zeelandă. O să țin un fel de jurnal, în care voi scrie în fiecare zi ce și cum mi s-a părut vrednic a fi menționat aici pe blog. ”Jurnal de esență tare” se numește această ispravă și este, dacă vreți, modul meu de a mulțumi brandului Stejar pentru că ține aproape de rugbyul românesc. Mai precizez doar că pentru o relatare profesionistă a deplasării intrați pe www.frr.ro, că la mine vă dați seama că nu o să găsiți așa ceva 😀
Hai să începem cu începutul. Cum am ajuns în Buenos Aires. După un drum de, luat cap la cap, vreo 21 de ore, din momentul din care am plecat de pe Otopeni. Pentru că am prima etapă a fost București – Roma, unde am făcut o scurtă escală pentru a ne întâlni și cu stranierii noștri. Apoi, cam pe la ora 22.00, ora locală, ne-am urcat în monstrul numit Boeing 777 care urma să ne ducă la Buenos Aires. Atmosfera în sânul echipei (ca să folosesc o expresie deja consacrată :D) era excelentă, glume peste glume, caterincă peste caterincă, în centrul ”atenției” fiind nea Poppi (Pompilie Borș, vicepreșdinte al FRR) și Cătălin Fercu, cei care nu se simt prea confortabil (ca să nu zic mai mult :D) atunci când zboară cu avionul. Și tocmai în toiul acestei hăhăieli generale, căpitanul aeronovei anunță că monstrul Boeing 777 are… o mică defecțiune tehnică și că îl duce la nu știu ce hangar pentru verificări. Care verificări au durat cam 1 oră, ceea ce, recunosc, nu e cel mai mișto feeling pe care ți-l induce înainte de primul tău zbor transatlantic 😀
În fine, hai că s-a urnit măgăoaia 😀 Pe ecranele care se găseau prin tot avionul scria mare și frumos și care te înțepenea deja în scaun: ”Roma – Buenos Aires 11.165 km”. Adică, urma să aflu la aterizarea pe aeroportul Ezeiza din capitala Argentinei, înseamnă cam 13 ore și jumătate.
Pentru cei care nu au zburat pe distanțe atât de lungi degeaba vorbesc io aici, că nu aveți cum să înțelegeți chinuiala pe care o execuți înghesuit în scaunul de la clasa economic :)) E drept că fiecare pasager are televizorașul lui, pe care poate viziona filme (erau vreo 30, dintre care și ”Concertul” lui Mihăileanu :D), asculta muzică sau să te joci niște ceva jocuri, ceea ce face ca timpul să treacă mai repede. Eu am vizionat ”Robin Hood” cu Russel Crowe (chiar nu înțelg ce rost a avut fimul ăsta, zău…), ”Cop Out” cu Bruce Willis și negrul ăla din ”30Rock” (am uitat cum îl cheamă, dar nici filmul nu are ceva care să îți rămână în minte) și ”About Schmidt” cu excepționalul Jack Nicholson (rol în care încă o dată omul ăsta fenomenal îmi dă impresia că el ar putea juca fără să spună niciodată nici un cuvânt, atât de expresiv este). În rest, am ascultat muzică și am reușit să ațipesc în reprize. Zborul a fost relativ ok, cu excepția a trei episoade destul de dure pe undeva pe la mijlocul Atlanticului și cu excepția aterizării care s-a înscris în stilul smuls/trântit al piloțilot Alitalia 😀
Deși am așteptat aterizare ca pe sfintele moaște (după un drum de aproape 14 ore cine ne-ar putea învinui: :D) și deși nu am stat foarte mult după bagaje, lasă că ne-am scos pârleala la verificare pașapoartelor și la punctele de securitate care erau pentru, da, e greu de crezut, dar așa era, pentru ieșirea din aeroport :)) Ca să nu mai vorbim de faptul că în avion a trebuit să completăm o hârtie ca și aia pe care o completezi la cazarea la hotel (numai că de data asta trebuia să o faci pe bune :D), iar apoi să mai completăm încă o hârtie de asta, care acum era chiar pentru hotel :)) Deci, ca să o scurtez, prima mea întâlnire cu Argentia (de fapt cu America de Sud) a fost una de un birocratism care mi-a adus aminte cu mare, mare drag de casă 😀
Aaaa, încă ceva: cetățenii americani, canadieni și australieni trebuie să plătească ceva ”taxă de reciprocitate” ca să intre pe teritoriul argentinean, spre exemplu americanii plătesc 170 de dolari. Nu m-am prins…
La plecarea cu autocarul din aeroport, prima surpriză: o Dacie de aia veche gen 1978 care abia se mai târa pe drum, urmată imediat de un Logan :))
Ne-am râs corespunzător, dar la câteva secunde după asta ne-a cam stat râsul în gât pentru că exact la ieșirea din aeroport era un outdoor de ăla mare în care Mastercard făcea reclamă la Cupa Mondială de rugby din 2011… iar mai apoi, pe un drum de câțiva kilometri, să începem să ne încruntăm a părere de rău pentru că am văzut incredibil de multe terenuri de fotbal și câteva de rugby în doar, o spun din nou, câțiva kilometri. Argentina ni se dezvăluia ca una din cele mai sportive țări în care am ajuns vreodată… Și ca să vedeți că atunci când e scris să se întâmple se întâmplă, mai jos aveți poza pe care am făcut-o din autocar stadionului unde joacă River Plate și aveți cuvântul meu de onoare că nici nu am văzut ce scrie în graphittiul ăla până nu am descărcat poza :))
Hotelul unde stăm se numește Cristofor Columb. Și este ok. Dar atât. În hol am dat peste o poza care la prima vedere am crezut că e Avram Iancu :)) Și am continuat să facem mișto pe chestia asta 😀 Au mâncare bună ăștia aici. Fără să fie bucătari extraordinari, îi ajută produsele prime, cum ar veni. Începe să îmi placă 😀 Iar berea e în teste, adică am luat toate sortimentele de bere Quilmes si Otromundo pe care le-am găsit și le testăm cu mare sârguință 😀 Preferata mea de până acum este, firește, berea Bock 😀 Mai jos mă vedeți alături de cel mai mare comentator TV de rugby în viață (bulane, dai o bere pe faza asta :D), și anume Cătălin Cîrnu, loviți (mai mult io) după drumul suferit 😀
Eu am ajuns în Buenos Aires fără nici un ban, dar funcționează bancomatele fără nici un fel de problemă 😀 Ca să nu mă încurc în calcule (știți voi, faza cu neuronul meu și așa obosit :D) eu echivalez pesosul (moneda argentineană) cu leul nostru. Nu e tanda pe manda, dar e mai lejer să calculez așa, mai ales că diferența nu e prea mare :))
Băieții noștri au făcut un mic antrenament în parcul central (cred, că habar nu am cum îl cheamă, căci mâine îmi propun să explorez :D), ocazie cu care am observat încă o dată atmosfera excelentă din lot.
Cam asta a fost prima zi de Argentina. Hai că ne mai auzim și pe mâine. Vă las cu panorama de pe balconul meu 😀 Să fiți iubiți!
