Despre viața și activitatea lui Nicolae Mărăscu s-a scris destul de mult și detaliat, inclusiv pe siteurile specializate de rugby din România. O simplă căutare pe internet dezvăluie destule informații, chiar picante, asupra activităților sale, relevând cititorului o personalitate cu totul și cu totul aparte și, mai ales, în întregime, dedicat sportului românesc și, în special, rugbyului autohton. Postura sa de căpitan al echipei naționale de rugby la Jocurile Olimpice de la Paris (1924) constituie, probabil, motorul esențial al acestei situații, deși o asemenea perspectivă este una reducționistă în legătură cu tot ceea ce Mărăscu a reprezentat. De aceea, a scrie un articol numai despre viața sa n-ar reprezenta, din foarte multe puncte de vedere, decât o reluare inutilă a unor informații deja cunoscute, având cumva profilul unei „picături uscate” dintr-o ploaie densă de vară.
Luna aceasta, pe 7 noiembrie, s-au împlinit 80 de ani de la trecerea lui în eternitate. Momentul n-a fost nicăieri menționat și cu atât mai puțin comemorat în vreun fel, poate și datorită faptului că, dincolo de neștiința explicabilă a multora, data decesului lui nu apare, în mod corect, precizată pe diversele siteuri, unde se fac referiri mai largi sau mai sumare asupra lui Mărăscu. Astfel, wikipedia menționează ca dată a decesului doar anul 1936, iar siteul rugby.ro precizează, în mod eronat, data de 6 decembrie 1938. În fond, de ce ar fi importantă data decesului și îi acord atenție? Deoarece – și zic astfel un truism – aceasta constituie, cu siguranță, una dintre puținele situații când cineva, cu merite într-adevăr excepționale, poate fi readus în atenția opiniei publice. De aceea, rândurile care urmează nu vor dezvolta, detalii multe despre viața sa, ci despre moartea și înmormântarea lui Mărăscu. Ceremonia lui funebră a fost așadar oglinda a ceea ce a Mărăscu a reprezentat. Nu a fost primul mare rugbist român care decedase în epocă. Primul reprezentant faimos al sportului cu balonul oval de la noi, trecut în eternitate, a fost Henry Manu (în mod eronat siteul frr.ro precizează c-ar fi decedat în 1940).
Dincolo de faptul că a fost căpitan al echipei naționale de rugby, Nicolae Mărăscu a fost inginer chimist cu doctorat la Sorbona, precum și vicepreședinte al Federației de Rugby și al Federației de Altetism. În plus, în rugby, a fondat, după desparțirea de Tennis Club Român, celebra echipa Stadiul Român, o forță redutabilă în sportul cu balonul oval din România interbelică (în total a câștigat 7 titluri naționale). Mărăscu a participat ca sublocotenent la Primul Război Mondial, remarcându-se prin curaj și demnitate.
A decedat fulgerator la 7 noiembrie 1938 în sanatoriul „Central” din Calea Călărașilor din București. Nimic nu părea a anunța acest tragic sfârșit. Ziarele sportive ale vremii, precum și presa generalistă, au deplâns plecarea sa timpurie, alocând spații generoase, atât decesului cât și ceremoniei funebre. Astfel, Gazeta Sporturilor titra pe prima pagina la 9 noiembrie 1938: „A murit Nea Nae”, încercând să deslușească sensurile acestei pierderi: „Să reamintim realizările sale pentru sport?… Ar fi să facem un întreg bilanț al întregii noastre mișcări în rugby și atletism. Să refacem istoria acestor două sporturi în țara noastră și să-l legăm prin elogii de numele lui Nae Mărăscu, cum se leagă un vapor, prin odgoane de stâlpii de beton de pe țărm”. Ceea ce se aprecia, în mod deosebit, a fost felul de a fi a lui Mărăscu: un om neapreciat la justa sa valoare de către contemporanii săi, solidar cu ceilalți și, mai ales, prietenos, mereu dispus să ajute și cu un zâmbet molipsitor de optimism pe față. Astfel, se considera că „Nae Mărăscu nu va putea fi uitat cât timp va exista rugby și atletism la noi. În urma sa, micile împotriviri pe care le-a întâlnit în viață se vor topi astăzi într-o prietenie generală și mâhnită”.
Universul Sport sublinia: „Nae Mărăscu poate fi fericit, el a murit în mijlocul celor care l-au iubit, și care au ținut până în ultima clipă să fie alături de el”. Marile ziarele ale vremii au consemnat și ele tristul eveniment, cum, de pildă, au fost Universul sau Curentul. Conform ziarului Curentul, Nicolae Mărăscu se afla întotdeauna „acolo, unde era nevoie de un sprijin, el entuziast, era primul care se oferea. N-a așteptat niciodată răsplată pentru toate sacrificiile făcute. Îl durea însă atunci când se vedea luptând aproape singur pentru o cauză ce nu era numai a lui”.
Trupul neînsuflețit i-a fost depus la Capela Cimitirului Bellu din București unde s-a desfășurat și ceremonia înmormântării la 10 noiembrie 1938. Capela s-a dovedit mult prea mică pentru a-i putea găzdui pe toți cei care veniseră să-și ia rămas bun și să-l conducă, în lacrimi, pe ultimul drum. Astfel, presa a consemnat prezența reprezentaților Uniunii Federațiilor Sportive din România (în frunte cu președintele ei de atunci, George Plagino, primul român participant la Jocurile Olimpice (1900) și membru, la acea oră, a Comitetului Olimpic Internațional), ai Federației Române de Rugby („G. Caracostea, Ghimpețeanu, D. și A. Tănăsescu, Pană, T. Rădulescu etc.”), ai Federației Române de Atletism (condusă de președintele de la acea vreme Ion Cămărășescu), ai Federației Române de Fotbal, ai fabricilor Bragadiru (unde muncise ani buni ca inginer) și Eugen Stoian, ai Clubului Vânătorilor, ai Regimentului 1 Grăniceri, precum și ai cluburilor de rugby și fotbal (în frunte cu Stadiul Român, Tennis Club Român, Sportul Studențesc – care „nu și-a uitat nici el adversarul loial care a fost ing. Mărăscu” – Venus București, Viforul Dacia). Li se adăugau diverși sportivi și reprezentați ai presei sportive etc. Un sobor de 5 preoți a oficiat serviciul religios, urmat de discursurile funebre rostite de către rugbistul internaţional Virgil Ioan (bun amic cu Mărăscu), din partea clubului Stadiul Român, Teodor Popovici din partea Viforului Dacia București și a Federației Române de Atletism, Nicolae Boerescu din partea Uniunii Federațiilor Sportive din România și un „fost camarad de arme” al marelui dispărut (al cărui nume n-a fost precizat în presa vremii). După acest moment au urmat, practic cele mai emoționante clipe ale ceremoniei. Colegii și prietenii lui, de la Clubul Stadiul Român au scos sicriul din Capelă și pe brațe și umeri l-au transportat la Cavoul familiei din Cimitirul Bellu. Cei care i-au purtat sicriul au fost internaționalii români de rugby Virgil Ioan, Gheorghe Crivăț, Tudor Ioan, Ioan Georgescu, precum și de Moți Spakow, campionul României la box categoria grea (1923-1940). În semn de prețuire pentru întreaga sa activitate, Regele Carol al II-lea, i-a acordat post mortem lui Nicolae Mărăscu „Meritul Cultural pentru Cultură și Educație, în grad de Cavaler, clasa I”, decorație care i-a fost prinsă în piept de George Plagino, președintele Uniunii Federațiilor Sportive din România, înainte de coborârea sicriului în groapă.
Însă cel mai mișcător moment al întregii ceremonii a fost acela când „d-na Elisabeta Mărăscu, soția lui Nea Nae, i-a așezat în sicriu, ca ultim semn al înțelegerii pe care a arătat-o sportivității tovarășului de viață iubit, ghetele de rugby”. Gazeta Sporturilor arată că aceasta fusese „o scenă care a stors lacrimi tuturor”.
În memoria lui Nicolae Mărăscu Uniunea Federațiilor Sportive din România a decis ca în fiecare an să fie organizată o Cupă „Mărăscu” destinată asociațiilor „polisportive ale cărui prototip este „Stadiul Român”, fondat de dânsul și care i-a fost atât de drag”. De asemenea, Ion Cămărășescu, președintele Federației Române de Atletism, declara pentru Gazeta Sporturilor că ultima dorință a lui Nicolae Mărăscu, aceea de a-l trimite la Paris pe fondistul Dinu Cristea, ca reprezentat al României la crosul organizat de ziarul „L`Auto”, urmă să fie îndeplinită, donând, ca exemplu, în nume personal, suma de 3000 de lei. Ceea ce se va și întâmpla: prin donații în memoria lui Nicolae Mărăscu, Dinu Cristea va reuși să se alinieze la startul acestui cros, reușind să se claseze, în final al șaselea, din nouăzeci de concurenți. Astfel, și după moarte, într-un mod cu totul și cu totul special, așa precum i-a fost viața și activitatea, Nicolae Mărăscu a ajutat sportul românesc.
Înainte de a încheia aceste rânduri dedicate lui Nicolae Mărăscu mai doresc să amintesc un episod necunoscut din biografia sa, care relevă și mai limpede extraordinara lui importanță pentru sportul românesc. Dincolo de a fi un pionier și un exponent exemplar al rugbyului din România sau un promotor al atletismului la noi, Mărăscu a fost un apărător al sportului autohton. În condițiile unei adevărate explozii a mișcării sportive în țara noastră, în perioada interbelică – ceea ce a presupus nu doar dezvoltarea diverselor ramuri sportive, al creșterii numărului de cluburi și sportivi, al apariției presei sportive, ci și dezvoltarea educației fizice – au apărut, mai ales după 1930, o serie de opinii în societatea românească a vremii care exprimau critici vehemente împotriva acestei direcții. Ele proveneau mai ales dinspre mediile religioase și, în special, dinspre unii reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române. Aceștia își manifestau îngrijorarea cum că prin dezvoltarea prea puternică și prea rapidă a educației fizice și a sportului și, prin acestea, al unui accent prea mare pus pe trup, în detrimentul sufletului, gradul de religiozitate în rândurile românilor urma să scadă. Acestor critici Nicoale Mărăscu le-a răspuns, având, în asemenea direcție, o serie de polemici ascuțite cu arhimandritul Iuliu Scriban (1878-1949), un influent ierarh ortodox de la acea vreme. Autor prolific, Scriban se remarca în epocă ca fiind unul dintre cei mai temuți „polemiști” ortodocși ai vremii, situându-se adeseori în avangarda unor curente și realități noi ale României interbelice. Așa, de pildă, a fost un aprig critic al cremațiunii, al avortului sau al ateismului etc.
Din păcate, arhimandritul Iuliu Scriban a demonstrat, cu ocazia decesului lui Nicolae Mărăscu, nu doar că n-a înțeles nimic din toată polemica purtată, ci și o lipsă totală de compasiune și bunătate, care ar trebui, în mod teoretic și practic, să sălășuiască în sufletul și acțiunile oricărui reprezentat al vreunei Biserici Creștine. Astfel, Scriban considera că Mărăscu murise întrucât făcuse prea mult sport (!!!!): „Nici trenul nu l-a călcat, niciun fulger nu l-a trăznit, nici nu l-a lovit pe negândite copita unui cal. A zăcut în sanatoriu. Nu cumva sportul peste măsură l-a dus la această pățanie?” Aceste cuvinte l-au revoltat pe ziaristul Virgil Popescu de la „Universul Sport”, care a oferit o replică pe măsură arhimandritului. Popescu îl acuza pe arhimandrit de „răutate” absolut „necreștinească”: „Părintele arhimandrit nu l-a iertat pe Nae Mărăscu nici la moartea lui, care a îndurerat pe atâția, chiar și pe foștii lui adversari sportivi de la care Sfinția Sa ar putea să afle că sportul nu împietrește inimile, ci le deschide larg dragostei de aproape”. Mai mult, Virgil Popescu îl acuza pe Scriban de cruzime, raportând vorbele acestuia la marea durere și pierdere resimțită de familia lui Mărăscu: „De ce-l foarfeci atâta părinte? Nu te gândești că poți să îndurerezi mama, soția și fiica mortului mai mult decât îți este îngăduit?”
****
Iubesc rugbyul românesc și echipa națională. Cred că una dintre cele mai frumoase și arhicunoscute definiții ale iubirii se află în „Cartea Cântărilor”: „dragostea este mai tare ca moartea”. De fiecare dată când îmi vine în minte această definiție, am sentimentul, iluzoriu e drept, că îi descopăr noi sensuri și valențe. Mi-e aproape imposibil să mă gândesc, din această perspectivă, la faptul că un rugbist poate muri și cu atât mai dificil mi-este să îmi închipui cum acesta moare, fiind chiar căpitan al echipei naționale. În calitatea sa fundamentală de a fi sursă permanentă de imaginație, alături de frică (precum zicea Garabet Ibrăileanu), moartea, și situațiile decurgând din ea, mă forțează, de fiecare dată, să-mi depășesc, ceea ce eu consider c-ar fi, propriile mele limite. De aceea, gândindu-mă la decesul prematur al celui care a fost căpitanul naționalei de rugby a României, Nicolae Mărăscu, imaginea cu prietenii și colegii lui purtându-l, în lacrimi, în sicriu, pe brațe, înspre locul de odihnă zvâcnește în mine, devenind izvor de plăsmuiri: precum prea bine se știe, un rugbist, indiferent de cât de gravă i-ar fi acccidentarea în timpul meciului, iese invariabil pe propriile picioare de pe teren. Este o chestiune de bărbație, onoare și respect. Cred, din această perspectivă, că singura dată când Mărăscu a fost purtat pe brațe, ieșind din scenă, s-a petrecut la propria sa înmormântare. Iar dacă asta s-a întâmplat, a fost doar pentru un simplu și banal motiv: prin viața și activitatea sa, Nicolae Mărăscu, căpitanul de la Paris, a intrat, după moarte, pe propriile picioare și în ghetele de rugby în legendă pentru eternitate.
Se zice că stejarul are rădăcini atât de adânci, pentru a rezista furtunilor. În fața marii tristeți de a nu participa la marea sărbătoare a rugbyului mondial de anul viitor din Japonia, figura căpitanului Nicolae Mărăscu trebuie să ne întărească, reamintindu-ne mereu tuturor, rugbiști și iubitori ai rugbyului din România, mai tineri sau mai vârstnici, cât de adânci sunt rădăcinile noastre. Și, mai ales, cât de ușor putem astfel trece, împreună, prin orice furtună. Cândva am fost ghinde, acum suntem, vorba cântecului, o pădure de stejari, iar prin rădăcinile noastre ne întindem până dincolo de această lume… și astfel căpitanul de la Paris, Nicolae Mărăscu, este mereu viu prin noi toți. Respect etern, Căpitane!
Respect!