Meciul disputat cu Italia, la București, la 14 aprilie 1940 rămâne unul dintre cele mai frumoase momente ale rugbyului românesc, din cel puțin două motive:
1. Deși nu era prima victorie a Naționalei (în fapt a treia, după România-Cehia 21-5 în 1927, Olanda-România 5-42 în 1937) aceasta era probabil, cea mai importantă din epocă, fiind cumva anunțată, de câteva rezultate anterioare foarte bune obținute de reprezentativa noastră (de pildă, celebrul România-Franța 8-11 din 1938);
2. Era prima victorie asupra Italiei după mai mulți ani de așteptare (fuseseră disputate între cele două țări alte patru partide: Italia-România 7-0 (1934), Italia-România 8-7 (1936), România-Italia 0-0 (1937), Italia-România 3-0 (1939).
Meciul a avut loc pe Stadionul ANEF din București, pe un teren „plin de băltoace”, datorită ploii care a căzut necontenit, fapt care explică numărul scăzut al spectatorilor. Universul Sportiv nota în legătură cu această situație: „Ghinionul rubgyului este proverbial: de câte ori se organizează un spectacol interesant de atâtea ori plouă”.
Victoria României s-a datorat unui eseu marcat în a doua repriză de E. Mărculescu, după un înainte comis de italianul Bessi. Iată cum descria Gazeta Sporturilor faza eseului: „Am avut o grămadă la 5 metri. Tănase s-a executat prompt, a scos balonul și Mărculescu s-a repezit, l-a luat în brațe și a lăsat impresia ca va pasa. Mijlocașul advers s-a deplasat într-o parte, jucătorul de la deschidere s-a repezit la adversarul direct, iar Mărculescu în loc să paseze s-a strecurat pe lângă adevrsarii care dormeau în linia a treia și a intrat în but”. Eseul nu a fost transformat.
Prima repriză a durat doar 30 de minute, datorită unei situații hazlii: arbitrul german M. Rapp „a avut ghinionul să aibă un ceas neînvârtit care s-a oprit”. Italienii însă (care s-au pregătit o lună pentru acest meci) nu au protestat, deoarece la finalul meciului erau sleiți de puteri, dar au pus înfrângerea pe seama terenului moale și a ghinionului (o eroare a jucătorului Ghezzi).
Gazeta Sporturilor contracara spunând: „italienii nu au avut dreptate. Acesta pentru simplu motiv că terenul moale nu este un handicap pentru rugby. Este – dacă vreți – un handicap pentru jocul deschis, căci nu se poate controla balonul. Dar rugbyul nu se rezumă la spectacolul pe trei sferturi, ci la un joc de ansamblu, unde problema grămezilor trebuie să se îmbine cu aceia a treisferturilor. Englezii, de pildă, atunci când au ploi, fac numai joc de grămadă. Aceasta nu înseamnă că anulează valoarea sportului practicat”.
Componenții echipei României au fost notați, după cum urmează în Universul Sportiv: Moldoveanu 7, Calistrat 7, Nicolau 7, Andrieș 7, Dinescu 7, Popa 7, Mărculescu 9, Covaci 8, G. Ionescu 10, Irimia 6. Blasek 6, Krautz 4, Cocor 7, Bârsan 7, Tănase 5, Pârcălăbescu 8.
Un merit incontestabil în obținerea acestui succes l-a avut francezul Marcel Ruffy, care fusese angajat cu două luni înainte de meci, drept consilier tehnic al echipei României (Gazeta Sporturilor: „Francezul acesta care a venit printre noi din dragoste sinceră, din entuziasm, este unul dintre factorii victoriei românești (…). A răbdat lipsurile de la antrenament, a răbdat neînțelegerea camarazilor de sport și, peste totala lipsă de atenție a tuturor, a continuat treaba).
Remarcabil a fost editorialul ce marca acest succes istoric publicat în Gazeta Sporturilor imediat după meci, unde se spunea printre altele (legat și de o dispută privind selecționarea unor jucători la echipa națională): „La rugby sunt amatori. Nimeni nu este legat cu contract și fiecare își spune părerea așa cum crede. Nu-ți place, nu joci și pace. E o lume boemă care nu poate fi potolită. Îndrăzniți să veniți cu cazuri drastice? De prisos. Se sparge tot târgul și dacă demisionează o echipă nu mai avem rugby. Dar când e vorba despre o victorie asupra unei echipe naționale adverse, s-au dus adversități, s-au dus patimi. Lumea sburdă, se înveselește. Cel de la Tennis Club se pupă cu cel de la Viforul și entuziasmul nu se potolește, nici noaptea la banchet, nici a doua zi pe stradă. Poate, doar abia la primul match când e în joc campionatul”.
Conform aceluiași ziar, situația rugbyului în România și Italia era similară (de pildă, lipsa terenurilor pentru jocuri) în epocă, cu toate că Statul fascist italian sprijinea dezvoltarea acestui sport, prin finanțare: „Publicul italian este cucerit de football și socotește rugbyul ca un soi de divertisment. Se amuză de felul în care sunt plasați oamenii, de modul în care se face grămada și de alte lucruri care nu se văd la soccer. Să recunoaștem că din acest punct de vedere seamănă cu publicul nostru”.
Virgil Ludu, analizând acestă victorie, prezenta astfel în Universul Sportiv atât frumusețea jocului de rugby, cât, mai ales, dăruirea jucătorilor români pentru această istorică izbândă: „Pentru mulți a rămas un mister cum într-un joc atât de dur, cu aparențele înșelătoare ale unei lupte greco-romane, nimeni nu este lovit sau rănit. Cavalerismul, sportivitatea, iată cine alungă de pe terenurile de rugby ambulanțele Crucii Roșii. Un rugbist e un pasionat, un entuziast care luptă până la suprema dăruire, ca să-și vadă învingând echipa. Cum altfel am putea interpreta strigătul jucătorului Mărculescu, pornit din tot sufletul, din toată inima – ajuns până în depărtate colțuri de tribună – care chema într-un ultim efort echipierii Naționalei:
– Băieți, încă două minute. Dreapta România! Încă două minute…!
Și aceste două minute au trecut. În lunga procesiune pornesc umbrelele spre ieșiri. Caut privirile jucătorilor noștri. Sunt fericiți, dar masca noroiului le-a ascuns surâsul. Veți crede unii, surâsul celui care va primi peste câteva clipe prima învingătorului. Ei bine, nu! Este surâsul sincer al îndrăgostitului de sport, al celui care știe că prin el a învins întreg sportul românesc”.
Următorul meci al Naționalei trebuia să se dispute cu Spania în mai 1940, la București, dar acesta n-a mai avut loc. În Europa, la acea vreme, începuseră deja „alte meciuri”, dar, din păcate, nu unele sportive, iar din iunie 1941 și noi deveneam parte din acestea.
Am citit cu interes si emotie -comentariul Ziarului de sport este fascunant–asa de bine marcata faza eseului de-ti dadea impresia ca privesti meciul si sunt 78 de ani .Dar emotia mai mare a fost cand am vazut nume de jucatori pe cere i-am cunoscut personal:LINIA III POPA;TEO KRANTZ -LINI II –am lucrat la SEMANATOAREA cu ei amnndoi lucau la turnatorie cadre tehnice ;COCOR LINIA III –unchiul meu; PARCALABESCU antrenor la RAPID SI ANTRENOR LA NATIONALA –oameni admirabili , domnilor continuati cu articole din acest serial ,face-ti un mare serviciu rugy-ului si tinerei generatii,isi cunosc radacinile felicitari